Întâlnisem cândva o expresie cu mare încărcătură de mirare, ce trebuia întoarsă pe toate feţele pentru a-i da sau înlesni adevărata esenţă: „Ce-o da Blajul!”.

În cele din urmă m-am mulţumit cu ideea unui etalon, a unui cântar moral, cultural, dar şi de demnitate şi înţelepciune, iar celelalte conotaţii mai „şugubeţe” le-am marginalizat într-un anumit strat al memoriei. Iată, reiau acum, după mai mulţi ani, această sintagmă şi mă învrednicesc să spun că Blajul a fost şi rămâne o poartă de intrare în propria noastră biografie, chiar lungul drum al limbii române spre ea însăşi, presărat cu paşii adolescentini ai lui Mihai Eminescu, cu freamătul sacadat al primelor şcoli de obşte, cu sunetul liturgic al Şcolii Ardelene peste care se suprapune mereu dansul feeric al liniştii şi neliniştii unei catedrale cu limba ei de foc hrănind câmpul libertăţii, tinereţea şi fluierul Iancului, gorunul lui Horea, mersul de mireasă şi mire al Târnavelor, pulsul Revoluţiei de la 1848 şi sunt tentat să strig: oraşul acesta trebuie să-şi revendice fiecare faptă, fiecare strigăt al culturii locale şi naţionale, fiecare nume de dascăl, de fântâni ale darurilor, de preoţi şi şcoli, de busturi şi statui, de Măreţia Astrei, de chemarea la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de eroii ştiuţi şi neştiuţi, de puşcării pavoazate cu chinurile şi sângele marilor corifei. Şi dintr-o dată îmi vine să-mi dau cuvenite palme pentru tentaculele unei ameninţări cu uitarea ce-a contopit Numele şi Prenumele unui adevărat erou al mândriei şi sacrificiului, al curajului şi dăruirii unei cauze încărcate de semnificaţii majore, cu tăcerea de piatră, ciment şi lut a unui cimitir domol, uns mereu cu un mers al trenurilor dinspre undeva şi niciunde, cu marginile păroase ale rădăcinilor Târnavei Mici, domolite parcă de Măria Sa Teiul lui Eminescu. Şi-acest nume este, de fapt, o viaţă, un fenomen, un buchet de seminţe mirabile: Maria Puia. Un nume atât de scump pe care lacrima nu-l poate cuprinde, căreia nu-i poate şterge măreţia, cu care dă mâna de-a pururi pentru ca anotimpurile din nou să dea mereu în muguri, iar mugurii în frunză, floare şi fruct. Îl descoperisem cu prietenii mei de la publicaţia „Dacoromania” şi Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României”, cu harnicul şi modestul preot N. Oprean din Blaj, după lungi căutări prin suburbiile tăcerii şi aleilor, cărărilor ce brăzdează cimitirul. Era cu aproape 20 de ani în urmă, când acolo, la „marginea tăcerii”, vorba poetesei Maria D’Alba, un mănunchi de albaiulieni, dar şi familia Silvia şi Ioan Pop, coborau din palmele umede prima coroană cu flori pe umerii crucii de ciment, pe nerăbdarea şi bucuria Numelui ei de familie, pe măsura faptei memorabile. Şi, dintr-o dată, privirea mea s-a mutat în închisoarea din Alba Iulia, unde sângele ei a rămas pentru totdeauna un strigăt eroic, al tricolorului, al acelui vrednic poem „Noi vrem Ardealul”. Moartea ei mi s-a cuibărit în suflet ca un izvor de apă vie, uitat de Blaj să respire mulţi ani după aceea.

Nu era mâna lui, nici a Cimitirului ei, a vremelniciilor descătuşate chiar împotriva Blajului patriotic, cultural, religios. De la acea primă aniversare a frumuseţii ei sufleteşti, anii au adus şi alte semne de admiraţie şi recunoştinţă, dar insuficiente pentru tragismul faptelor, pentru felul în care s-a dăruit morţii, conştientă, salvând vieţi ale unor vârste în mişcare. Iată, suntem în Centenar, şi respiraţia ei eroică, densă, că vor unii, că nu vor alţii, trebuie adusă în centrul Blajului, sub aura de humă a Catedralei, în braţele parcului poleit cu memoria unor personalităţi cu faimă pentru Limba Română. Aici, în acest parc trebuie să se înalţe din pământul recunoştinţei noastre româneşti un bust, o statuie a Eroinei de la Blaj – Maria Puia (1885-1915), fără tergiversări, amânări, gâlceavă politică, religioasă, dar cu inima făcând un pas în faţă cu un buchet de trandafiri în mână! Maria Puia este un erou al poporului român. Şi aşa trebuie să rămână, cum Ion Arion este şi rămâne un erou al Marii Uniri. Aşa că, dragi blăjeni, faceţi front comun cu primăria, consiliul local, biserica, cu măreţia ASTREI şi realizaţi acest monument. El nu este umbra unei idei, ci hrana ce ne ţine trează flacăra mândriei. Aşteptăm ca 1 Decembrie 2018 să ne cheme de peste tot la Blaj să dezvelim faldurile memoriei unei eroine: Maria Puia – Să nu ne temem de nimic! Domnule primar, capul sus, întindeţi braţele frăţiei. Numele sculptorului vi-l dau eu: Romi Adam, care a făcut pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia busturile memorabile ale lui Vieru, Păunescu, Aron Cotruş, Ioan Alexandru, David Prodan. Aşadar, Dumnezeu cu Blajul! Ce ne va da, o sărbătoare a bucuriei în Centru.

Ion MĂRGINEANU