Când i-am propus lui Drăgan Muntean să reia cântecele lui Ion Blăjan – se petrecea asta la Roşia de Secaş prin anul 2000, la manifestarea ocazionată de împlinirea unui sfert de veac de la dispariţia secăşeanului nostru – mi-a răspuns prompt şi, pentru mine, oarecum surprinzător: „Acela care va reuşi să interpreteze cântecele sale, aşa cum doar el o ştia şi o putea face, trebuie să fie un bun şi desăvârşit interpret.

Căci doinele sale limpezi, duioase şi line ca şi cântecele de joc, perfect ritmate, nu sunt la îndemâna oricui să o facă”. Se vede că Dumnezeu i-a dăruit, în compensare, un auz perfect şi un simţ desăvârşit al măsurii, cu care nu mulţi dintre noi suntem dăruiţi! Şi mi-am zis atunci că, dacă pentru unul ca el e atât de delicat să facă aşa ceva, apoi ar trebui să se ştie că Ion Blăjan al nostru n-a fost un cântăreţ oarecare.
Ştiam destule despre el, despre realizările sale, dar când am auzit şi părerea unuia mult mai avizat într-ale cântecului decât mine, convingerile bune şi sănătoase, se înţelege, mi s-au întipărit şi cimentat pentru totdeauna în adâncul fiinţei mele.
Şi iată că după ani, acel cineva, în stare să confirme aprecierile lui Drăgan Muntean, a apărut întruchipat în persoana unei fiinţe gingaşe, cu voce şi putere interpretativă de excepţie şi purtând un nume ales, Alexandra Băcilă. O fată mărunţică de pe Târnave, şi nu bărbat după cum ne-am fi aşteptat, mai precis din Tăuni – Valea Lungă, o floare dulce şi frumoasă precum florile de mai, împodobită cu har şi dar, cu glas dumnezeiesc, de aur. Ea a reuşit să câştige inima publicului, părerile membrilor juriului şi, în final, trofeul Festivalului-Concurs „Strugurele de Aur”, ediţia 2013.
Prima piesă, interpretată curat şi limpede, fără acompaniament, a fost „Jele-mi-i, maico, şi-am plâns”, piesă preluată din repertoriul lui Ion Blăjan, piesă reprezentativă între cântecele cu care Ion Blăjan ieşise în lume. Căci, la nevederea lui, ce cântec putea fi oare mai apropiat sorţii sale nemeritate? Ce cântec mai pătrunzător putea fi trimis către inima zdrobită de durere a mamei, neputincioasă în faţa necazului, căzut pe neaşteptate, ca un trăsnet asupra casei sale, şi aşa răvăşită de neajunsuri şi griji? Încât, sub povara durerii, şi mersul i se încetinise, sătenii poreclind-o, drept urmare, Mereuţa.
Multă lume credea că şi cântecul respectiv ar fi o creaţie proprie menită a-i mărturisi jalea şi amarul, durerea despărţirii de sat, şi-nainte de toate, de mamă, cu atât mai apăsătoare arătându-se ea, cu neputinţa copleşitoare asupră-i. Dar nu, cântecul a fost auzit de la verişoara lui, Domnica Tămaş, localnică, după cum zice el însuşi la sfârşitul creaţiei, în anul 1919, cântat pesemne de vreo nevastă măritată fără de vrerea alor ei într-alt sat. Trebuie ştiut faptul că Ion Blăjan a realizat, după celebra-i carte „Omul cu ochelari negri”, şi o culegere de cântece populare, pe care din stimă, respect şi preţuire pentru truda lui, le-am editat sub titlul „Pe drumul cântecului”, în anul 2004, la editura ASTRA din Blaj, cu sprijinul Centrului de Îndrumare a Creaţiei Populare a judeţului Alba. Asta după ce fuseseră păstrate vreme de trei decenii de către poetul Ion Brad, în grija căruia fuseseră lăsate pentru publicare, de unde au ajuns, prin bunăvoinţa doamnei Silvia Pop, la mine. Cum nu multă lume îl ştie, socotind că merită a fi cunoscut, mai ales acum, după trofeul dobândit, îl reproducem în continuare, el intitulându-se în culegere „Cântec de jale”: Jele-mi-i, maico, şi-am plâns,/De vorbele care le-ai zâs/Şi pe cari le-ai cuvântat,/Că io nu te-am ascultat/Şi m-am dus din al meu sat./Am făcut de capul meu/Şi-acum trag, maico, la greu./Trage, capule, la rele,/Dacă te-ai băgat în ele./Când m-apropii de-al meu sat,/Cunosc câinii pe lătrat,/Cocoşii de pe cântat,/Oamenii pe cuvântat,/Pe maica după oftat./Oftează de dorul meu,/Ce-am făcut îmi pare rău. Bravo Alexandra! Cu cele mai sincere şi calde urări de bine!

Prof. Ioan POPA, folclorist, Roşia de Secaş

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Blaj Info și pe GOOGLE NEWS