Iubiți credincioși,

Ca în fiecare an, perioada Postului Mare ne-a condus, pe fiecare dintre noi, înspre momentul crucial al credinței: Învierea. Respectând pasul fiecăruia, mai mic sau mai mare, respectând condiția și starea noastră atât de diferită, Domnul ne-a ajutat pe toți să facem încă o dată un pelerinaj simbolic de patruzeci de zile. Ieșiți din Egiptul păcatului, am avut parte de o trecere spirituală prin Marea Roșie pe urmele poporului ales; ieșiți din lumea ce ne împresoară zi de zi, am fost invitați să intrăm în pustiul ce ne pune față în față cu slăbiciunile și neputințele noastre; ieșind din omul vechi, calea ne este deschisă înspre cel înnoit. Retrăind toate aceste momente încărcate de semnificații pascale, ne pregătim an de an pentru Marea Trecere în care simbolurile vor lăsa loc adevăratei Vieți, iar de pe ochii noștri va cădea vălul care ne împiedică să-L vedem pe Domnul față către față.

Sărbătoarea Paştilor, așadar, ne trece în fiecare an de pe malul postului şi al pocăinţei, la limanul bucuriei de a fi cu Dumnezeu cel Viu. În mod legitim ne-am putea întreba: de ce în fiecare an? De ce e necesară această repetiție ciclică? Pe de o parte, deoarece constatăm încontinuu moartea lui Dumnezeu pe crucea indiferenței oamenilor. De-a lungul veacurilor, ecoul strigătului din curtea pardosită cu pietre răsună în viețile și în societățile noastre, ca o continuă chemare la răzvrătire: „Noi nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul”. Pe de altă parte, și astăzi, mulți împărați se așează pe tronul lui Dumnezeu. Și acești noi împărați pretind slujire și venerație. Vițeii de aur ai zilelor noastre se numesc hedonism, consumism sau relativism, însă esența lor este aceeași dintotdeauna: un substitut, un surogat la adevăratul Împărat, la adevăratul Dumnezeu.

Biserica noastră Greco-Catolică știe bine ce înseamnă Calea Crucii, și ce înseamnă răstignire și punere în mormânt. Precum Divinului Mântuitor, și Bisericii Lui porțile infernului i-au strigat: „Coboară-te de pe cruce”. Episcopii noștri martiri, pe care în curând sperăm să-i vedem ridicați la cinstea altarelor, sunt sămânța de speranță, de iubire și de credință pentru noi, fiindcă au știut să se închine doar în fața Domnului. Au știut să se teamă doar de păcatul și de trădarea ce i-ar fi separat de El. Au câștigat cununa mărturisitorilor fără să le fie frică de cei ce știu să ucidă doar trupurile, dar sunt neputincioși în fața sufletelor mari. Mărturia lor este comoara noastră în fața morții și prin ei, Paștile noastre au o lumină în plus.

Evanghelia ne prezintă Învierea Domnului, prin mărturia celor care sunt, într-un fel sau altul, prezenți: Maica Sfântă și Sfintele femei ce-L însoțesc pe drumul Calvarului până la mormânt și dincolo de el; apostolii, mai îndrăzneți sau înfricoșați, pe cale sau întorcându-se din drum, răstigniți și ei între speranțele lor mesianice și planul misterios al Tatălui; fariseii, dregătorii și cărturarii, cunoscători și în fond destinatari ai profețiilor, Îl trimit cu indiferență la moarte pe Cel așteptat din veacuri; soldații romani, care duc la îndeplinire condamnarea. În toate aceste categorii sau în altele, ne putem oglindi și noi, regăsind părți mai luminoase sau mai obscure ale sufletului nostru, împreună cu inima noastră neîmpărțită sau frântă de păcatele și încercările acestei lumi. Împreună cu Maica Sfântă, putem aduce întreaga viață și toate aceste cioburi de suflet la picioarele Crucii, pentru a primi iertare, vindecare și mântuire.
E un adevărat motiv de speranță să putem vedea că și între soldați și între membrii Sinedriului și între tâlharii răstigniți împreună cu Isus, Spiritul Sfânt inspiră și iluminează inimile smerite și deschise. Nicodim, sutaşul roman și tâlharul cel de-a dreapta ne spun că nu există stare și condiție umană în care îndurarea lui Dumnezeu să nu ne poată ajunge. Să ne bucurăm așadar şi să ne veselim în această zi, fiindcă „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul” (Ps. 117, 24) pentru noi. Nimeni nu este exclus, nimeni nu este marginalizat, vițelul este destul pentru ca nimeni să nu iasă flămând, precum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu toții devenim purtători ai biruinţei pe care Cristos a adus-o în lume cu moartea pe moarte călcând, înveșmântați  de biruința Mântuitorului, îmbrăcați în hainele iubirii şi ale iertării.

Biserica, în imnurile sale, cântă marele Praznic al Paştelui ca fiind Sărbătoarea Sărbătorilor, cununa anului liturgic şi temeiul credinţei. În Cuvântul Domnului care a răsunat în noaptea trecută la slujba Învierii, găsim mângâierea cea mai adâncă: “Iată eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”.

Dragi credincioși,
Condamnarea la moarte era şi este un mod concret de a elimina o persoană. În antichitate, dacă cel condamnat era o persoană vestită (amintirea celor anonimi se pierdea oricum în negura uitării), şi pentru motive considerate cu totul grave, pedepsei capitale i se însoţea aşa-numita „damnatio memoriae et nominis”: ştergerea nu doar a numelui, ci şi a amintirii celui condamnat. Acea persoană nu mai era în nici un fel pomenită, orice amintire sau imagine despre cel condamnat fiind nimicită, şi orice lucrare pe care acesta ar fi înfăptuit-o, distrusă. Doar atunci, moartea era considerată „completă”, iar cel osândit ajungea să fie şters şi din curgerea istoriei! Pentru aceasta, ori de câte ori cântă “Cristos a înviat”, creştinii sfâşie cursul istoriei, punând în chiar centrul predicării lor pomenirea lui Isus Cel condamnat la moarte şi uitare, precum şi invocarea numelui Lui, „dinaintea căruia tot genunchiul să se plece”.
Provocarea pe care ne-o adresează Praznicul Învierii astăzi fiecăruia dintre noi, este cea descrisă în întâlnirea din grădina Învierii: Maria din Magdala Îl va confunda pe Domnul ei cu un simplu grădinar. În mod similar, doi ucenici în drum către Emaus nu Îl recunosc pe Isus cel Înviat în timp ce păşește cu ei pe cale, ci de-abia la frângerea pâinii. Cu aceeaşi „orbire” se confruntă şi cei şapte ucenici care, revenind la meseria lor de pescari, după o noapte întreagă de pescuit zăresc un om pe ţărm, însă „n-au ştiut că este Isus”, cu excepţia „ucenicului pe care îl iubea Isus”, şi care, recunoscându-L, exclamă către Petru: „Domnul este!”. Aflându-ne la acest punct, ne putem întreba: cum de ucenicii nu L-au recunoscut pe Domnul Înviat? Oare era înfăţişarea Lui aşa de schimbată încât nu se mai asemăna Învăţătorului cu care ei au vieţuit în tot acel timp? Răspunsul îl găsim în însăşi firea marii minuni a Paştilor. Învierea lui Isus transformă în mod radical istoria omenirii, însă rămâne în esenţa sa un fapt supranatural, misterios, transcendent, peste putinţa noastra de înţelegere.

Iubiți fii sufletești,
Pentru a-L recunoaşte pe Cristos cel înviat nu era de ajuns să-L fi cunoscut înainte, să fi străbătut cu El drumurile Palestinei, să-L fi ascultat propovăduind, sau să fi luat ultima cină împreună cu El. Nu! Era necesară pentru Maria Magdalena, pentru apostoli, dar şi pentru noi, un alt fel de înţelegere şi recunoaştere, o cunoaştere superioară, prin credinţă. Învierea Domnului, glorioasă şi totodată tainică, se adresează nu atât ochilor trupurilor noastre, ci ochilor credinţei: acea credinţă întărită prin Spiritul Sfânt în ziua de Rusalii, atunci când Apostolii vor primi curajul şi energia de a ieşi din ascunzişurile lor, de a înfrunta orice riscuri şi pericole, spre a-L propovădui pe Domnul Înviat.
Întâlnirea dintre sufletul creştin şi Domnul Isus, în grădina Învierii, pune în criză întregul nostru angrenaj de sisteme şi de certitudini. Precum grupul de ucenici înspăimântaţi, auzim glasul Bisericii, anunțându-ne Vestea cea bună și trăim cu riscul de a nu vedea în tainica Prezență nimic altceva decât un simplu grădinar. Doar deschizându-ne viețile la glasul Celui care ne cheamă pe fiecare cu numele nostru, la fel ca pe Maria Magdalena, ne vom putea umple de bucuria credinţei, vestind cu însufleţire tuturor: Da, Domnul a înviat cu adevărat! Veniţi de luaţi bucurie!

Dimpreună cu Preasfinția Sa Claudiu, episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Vă transmitem tuturor bucuria pascală!

Cardinal † LUCIAN
Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu Roma,
Greco-Catolică