La 25 septembrie 2025, Cardinalul Lucian s-a stins din viață, precum o lumânare care s-a consumat oferind lumină până la capăt.

La un an de la trecerea la Domnul, recunoștința noastră este firească. Se cuvine să îl amintim și să ne rugăm pentru odihna sufletului său, deoarece Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică îi datorează mult. Cunoscându-i smerenia și simplitatea, am convingerea că nu ar fi agreat evocări elogioase, dar ar fi înțeles nevoia ca Biserica să-și cinstească păstorii și să nu uite oamenii prin care Dumnezeu a lucrat în istoria ei. Totuși, memoria, personală sau colectivă, poate deveni un refugiu confortabil în trecut, dacă nu este gestionată cu prudență. Trebuie să recunoaștem că este mai ușor să comemorăm decât să transformăm în criterii de viață principiile și curajul celor pe care îi evocăm. De aceea, merită să ne punem o întrebare: comemorarea este de ajuns?

În cazul Eminenței sale, întrebarea este cu atât mai importantă cu cât biografia sa concentrează în sine un capitol întreg din istoria Bisericii noastre. Tânărul născut la Ferneziu, lângă Baia Mare, în 23 mai 1931, într-o familie simplă, dar cu o vie credință catolică, căruia regimul comunist îi bloca drumul spre preoție, pilotul pentru avioane de vânătoare trimis la Detașamentul de muncă de la Bicaz din motivul apartenenței sale religioase, seminaristul îndepărtat din Institutul Teologic Romano-Catolic de la Alba Iulia în anul 1958, muncitorul care își continua studiile clandestin, preotul hirotonit în secret în 19 decembrie 1964, avea să devină episcop (3 martie 1990), arhiepiscop și mitropolit (4 iulie 1994), arhiepiscop major (14 decembrie 2005) și cardinal (18 februarie 2012). Viața sa reflectă trecerea Bisericii Române Unite cu Roma de la suprimare și clandestinitate la libertate, reconstrucție și maturizare eclezială, o paradoxală alternanță de lumini și umbre, străbătută cu speranță neclintită.

De aceea, prima dimensiune a moștenirii lăsate de Cardinalul Lucian este fidelitatea. Deviza Fiat voluntas tua! poate fi privită ca sinteza spirituală a unei existențe în care planurile personale au fost orientate permanent de căutarea voinței lui Dumnezeu în împrejurări contrare, care păreau să-i închidă toate drumurile. Dar cum am putea transpune acest model de fidelitate, astăzi, în viața Bisericii?

Răspunsul nu poate fi simplu, deoarece, chiar dacă Biserica nu mai trăiește clandestinitatea din perioada comunistă, ea trebuie să înfrunte noi provocări: schimbarea profundă a culturii, dimensiunea digitală a existenței, greutățile transmiterii credinței noilor generații, fragilitatea comunităților, mobilitatea socială și geografică, instrumentalizările ideologice și populiste ale sentimentului religios. Și, nu în ultimul rând, secularizarea, care poate marginaliza Biserica fără să mai fie nevoie de decrete de persecuție. Prin urmare, cinstirea memoriei Cardinalului Lucian și, împreună cu el, a tuturor celor care au rămas fideli în vremuri de prigoană trebuie să ne impulsioneze să căutăm formele concrete ale fidelității într-o lume care se schimbă extrem de rapid și care continuă să exercite, prin noi modalități, presiuni asupra conștiințelor, favorizând compromisurile morale și spirituale.

A doua dimensiune a moștenirii Cardinalului Lucian este vizibilă în reconstrucția instituțională a Bisericii. Desigur, aceasta nu a fost meritul său exclusiv, fiind mai degrabă o împreună lucrare condusă, în primii ani, de Cardinalul Alexandru Todea și realizată de toți episcopii greco-catolici, împreună cu preoții, călugărițele și călugării ieșiți din persecuție, cărora li s-au adăugat numeroși laici devotați. Trebuie spus, însă, că generația episcopilor de atunci a fost chemată să păstorească o Biserică liberă, entuziastă și luminată de aura martiriului, dar rănită și deposedată de bunurile și structurile pe care le-a avut înainte de anul 1948. Totul trebuia refăcut și, cu ajutorul Domnului, această generație și-a îndeplinit misiunea. Contribuția Cardinalului Lucian a fost esențială în timpul păstoririi episcopale în Eparhia de Maramureș (1990-1994) și în Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș (1994-2025), însă activitatea lui a influențat pozitiv viața întregii Biserici. Prin dobândirea demnității de Arhiepiscopie Majoră, în anul 2005, a consolidat instituțional Biserica Română Unită cu Roma. Mai mult, a coordonat constituirea structurilor sinodale și a înființat Episcopia Sfântul Vasile cel Mare de București, în 29 mai 2014. Beatificarea celor șapte Episcopi Martiri, celebrată de Papa Francisc la Blaj, în 2019, a însemnat încununarea întregii sale slujiri. Pentru toate acestea, îi mulțumim și îl rugăm pe Dumnezeu să îl răsplătească cu fericirea veșnică!

Ne aflăm, însă, într-un moment în care simțim că nu putem trăi la nesfârșit după logica reconstrucției și că este necesar să punem edificiul instituțional, reconstruit cu atâta trudă, în slujba unei noi etape a misiunii Bisericii. Se simte nevoia reînnoirii viziunii și a strategiei, a reînsuflețirii elanului pastoral și a transformării memoriei martiriului într-o forță misionară pentru prezent. Așadar, după timpul reconstrucției, ce urmează? Care este misiunea generației noastre?

Legitimitatea acestor întrebări este confirmată și de faptul că, la 4 iunie 2026, Preafericitul Părinte Claudiu, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în urma primirii consimțământului Sinodului Episcopilor, a decis convocarea Adunării Bisericii Arhiepiscopale Majore. Acest organism consultativ, prevăzut de legislația canonică, devine astfel cadrul unui discernământ comun asupra apostolatului, organizării și misiunii Bisericii, cu participarea ierarhilor, a clerului, a persoanelor consacrate și a laicilor. Preafericitul Părinte Claudiu a subliniat că ne aflăm într-un „moment de cumpănă” și a exprimat convingerea că „întrunirea Adunării Arhiepiscopale Majore […] va sprijini Sinodul Episcopilor în asumarea deciziilor necesare reînnoirii pastorale, disciplinare și misionare a Sfintei noastre Biserici”.

Convocarea Adunării Bisericii Arhiepiscopale Majore poate deveni un pas semnificativ în continuarea moștenirii Cardinalului Lucian, pentru că propune un discernământ comunitar autentic, care să depășească simpla constatare a problemelor și să conducă la conturarea unor răspunsuri adecvate. Poate nu la toate întrebările și nu imediat, dar direcția dorită este cea corectă. Drumul care începe poate marca trecerea de la consolidarea instituțională dobândită în timpul Cardinalului Lucian la o vitalitate sinodală, pastorală și misionară, capabilă să pregătească viitorul.

În această perspectivă, comemorarea Cardinalului Lucian Mureșan este necesară, dar nu și suficientă. Prețuirea și omagiul i se cuvin din plin și trebuie exprimate, însă acestea pretind curajul de a căuta, la rândul nostru, voința lui Dumnezeu și de a ne pune în slujba misiunii la care Biserica este chemată astăzi.

Pr. Cristian Barta,
Purtător de cuvânt al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș