„Să revenim la patriotism!”, grăia deunăzi un comentator la un post de televiziune, „dar nu aşa cum era pe vremea…” Aceasta se întâmplă după ce, timp de 23 de ani, guri blestemate şi suflete uscate au tot batjocorit patriotismul, trecând în derizoriu orice tresărire de dragoste de ţară. Iată că au apărut voci care consideră acest sentiment piatră de temelie pentru redresarea ţării, pentru repunerea ei în stăpânirea românilor.

Ca om plecat de la catedră cu destui ani în urmă, am retrăit la Blaj, ca spectator, emoţia recitării poeziilor patriotice de către elevi. Ascultam, vibram şi mă gândeam că zidurile Cetăţii patriotismului blăjean nu le va dărâma nimeni niciodată, pentru că aici pulsează puternic româneşte inima judeţului şi a întregii Transilvanii, inimă a cărei aortă ar trebui să străbată şi oraşul Alba Iulia. Cu profesori neabătuţi de la esenţa educaţiei – dragostea de ţară, de istorie, de eroi, cu foşti profesori care „refuză” să stea deoparte, cu un primar falnic care nu se jenează să fie în fruntea manifestărilor patriotice, Blajul continuă să fie citadela patriotismului transilvănean şi nu numai.
Aşezaţi în lungul şir al grupurilor depunătorilor de coroane, colectivul albaiulian al Societăţii Cultural Patriotice „Avram Iancu” şi-a făcut fireasca, sfânta datorie faţă de prefectul moţilor, de marele erou naţional. După demonstraţia sonoră de cântece patriotice, însoţitoare ale ceremoniei, care au inundat marea Câmpie a Libertăţii, răspunzând invitaţiei organizatorilor, am participat la simpozionul omagial 1848, intitulat „Sărbătoarea libertăţii, 2013”, alături de un grup de profesori şi elevi blăjeni, la Muzeul de Istorie. Acolo s-a predat o lecţie de istorie transilvăneană. De la doamna Silvia Pop, care a vorbit cu „sufletul plin de emoţie”, asistenţa a aflat că ASTRA, înfiinţată la Sibiu în 1861, a fost „un eveniment generator de istorie modernă, având rădăcinile în cel de la 1848”, din care a izvorât „marea geneză a neamului nostru”. Ca răsunet în contemporaneitate, s-a amintit profeţia celui mai apropiat om al lui Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, care prevestea, cu strălucită înţelepciune, că „doar cultura îi mai poate salva pe români, cultura naţională”. Adică numai nişte minţi luminate pot lumina suflete, pot înviora inimi.
Cu aceeaşi emoţie, un coborâtor strădalnic din Munţii Apuseni, domnul Emil Jurcă, a deschis evocări istorice care consemnează faptul că în zilele 3–15 mai 1848, Avram Iancu „şi-a format tabere de lănceri din 10.000 de moţi” şi a transformat Apusenii într-o „cetate inespugnabilă”, acţiune în urma căreia maghiarii au „aflat” că aici trăiesc români şi „le-au recunoscut existenţa în Transilvania”. Interesată să potolească obrăznicia grofilor maghiari, Viena a încercat să-l gratuleze pe Avram Iancu pentru izbânzile sale, dar semeţul moţ a intuit că el nu pentru liniştea imperialilor şi-a ridicat oamenii la luptă şi „a refuzat decoraţiile Curţii Vieneze”, stăpânit de gândul unei victorii definitive, ştiind că „suntem mulţi şi tari, pentru că Dumnezeu e cu noi” şi mărturisind înaltul ideal: „unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd naţiunea mea fericită”.
De atunci fluierul lui Iancu a străbătut veacul şi i s-a reauzit ecoul în 1918, când românii au transformat drumurile Transilvaniei în căi spre Marea Unire de la Alba Iulia, unde ea, Transilvania, a devenit marea şi cea mai bogată parte din noul trup al României. Atunci ne-am scuturat de ultimul asupritor, atunci am arătat lumii demnitatea românească.
Cât de puternic dătător de speranţe a fost evenimentul din 1848 în Transilvania, ne-a dezvăluit şi domnul profesor Ionel Covrig din Târnăveni, în mărturisirile despre Vasile Moldovan, Prefectul Legiunii a III-a, care alături de alţi luptători, „s-a opus unirii cu Ungaria”. Ilustrativ pentru mulţi intelectuali români ai vremii, pe mormântul lui scrie: „A trăit în virtute, a muncit în onoare”, exemplu de dăruire pentru urmaşi.
Zică cine ce-o zice despre opiniile noastre, dar ne doare că la Alba Iulia parcă te jenezi să vorbeşti de patriotism, de rădăcini adânci în istorie, de o perspectivă spre o imagine de viitor a întregului oraş, oraş în Cetatea căruia mişună „oşteni” austrieci, oraş unde domnul Emil Jurcă s-a înfruntat timp de şapte ani cu autorităţile locale pentru instalarea Monumentului lui Avram Iancu, acoperit astăzi de ziduri, oraş unde funcţionari ai Muzeului Unirii (!) neagă existenţa dacilor. Ca muritor de rând, în faţa unor asemenea afirmaţii făcute de istorici, te întrebi cine i-a pus pe fugă pe romani în primul război? Iar în al doilea, romanii s-au instalat într-un pustiu pe aceste meleaguri? Apoi, după ce romanii au plecat prea sătui de aici, acest spaţiu a rămas pustiu? De la istorici mai informaţi, am înţeles că nu. Cum se poate numi un asemenea vlăstar descendent care îşi taie singur propriile rădăcini? De asemenea, ca mulţi alţii, mai ales bătrâni, ne întrebăm ce simte un român adevărat (dacă o fi vreunul!) îmbrăcat în uniformă austriacă şi mărşăluind în sunet de tobe şi goarne sub fâlfâiri de steaguri austriece? Primeşte nişte bani? Şi ce gust au?
Ne-am bucurat de prezenţa la Blaj a domnului preşedinte al Consiliului Judeţean, domnul Ion Dumitrel. Firesc, ne întrebăm câţi Dumitrei se ascund în domnul Ion? Unul este cel care cinsteşte istoria judeţului Alba prin prezenţa de înaltă autoritate judeţeană a domniei sale la ceremoniile care au loc, cum a fost acţiunea dublă de depunere de coroane, una ca preşedinte şi alta ca membru PDL, la marea omagiere a lui Avram Iancu, iar un altul, în alt aspect sentimental, scoate din stema judeţului sigiliul lui Avram Iancu cu inscripţia „Sigiliul Prefecturei Aurariei Gemina”. Deoarece înălţimea domniei sale este alcătuită din contradicţii, rămâne pentru noi un munte de întrebări. Dar îi dorim sănătate! Şi pentru că tot suntem în episodul întrebărilor, se mai iveşte una: dacă domnul Dumitrel ar fi fost moţ, ar fi şters din stema judeţului sigiliul lui Iancu înlocuindu-l cu coroana regală, cu toate intervenţiile bisericii, de care marele vinovat se face Patriarhia? Chiar nefiind moţ, să nu uite că libertatea românilor din Transilvania a început odată cu jertfa lui Horea şi cu lupta lui Avram Iancu, a cărui pecete niciun alt prefect n-o poate da la o parte!

Prof. Georgeta CIOBOTĂ,
Societatea Cultural Patriotică „Avram Iancu”, Filiala Alba