Pe drumul care duce la Valea Lungă, la dreapta se desface un altul ce duce la Cenade, sat ce urcă și coboară între dealurile împădurite. Aici nu ajungi întâmplător, numai de dor, cu treabă ori în căutare de comori.

Să aflu o comoară de om am plecat și eu, azi-mâine se face o săptămână, și l-am aflat, într-o căsuță albă, îngrijită, cu mușcate străjuind frumos cerdacul înalt. Și cu atâta drag de oameni și viață am plecat de la nea Nelu Nistor, cu atâta recunoștință față de propria soartă și pentru șansa de a-i fi aflat povestea, încât astăzi vă invit să îl cunoașteți și dumneavoastră. Ce îl face atât de special pe acest om? Pe de-o parte dârzenia cu care și-a dus cei 65 de ani, pe care îi împlinește astăzi, pe de alta, seninătatea și bunătatea cu care se pune la dispoziția oricui ar avea ceva foloase ori învățăminte de tras din istoria vieții sale de până acum

Născut la Cenade, pe 6 octombrie 1953, Ionel Nistor este cel mai mare dintre cei patru băieți ai unei familii de gospodari. Rămâne de timpuriu stâlpul casei și al mamei, pierzându-și tatăl la doar 13 ani. În `68 pleacă la Timișoara, la școala profesională CFR, după doi ani jumătate se întoarce acasă și se angajează la Depoul Teiuș, mecanic pe locomotivă. De la Teiuș pleacă în armată, la Simeria, tot pe locomotivă, urmează liceul la fără frecvență și revine cu serviciul la Teiuș. Și ce fecior cu ochi albaștri avea tanti Maria, ascultător, vrednic și iubitor de carte, cu speranța de a merge chiar la facultate.

Visa să studieze drept economic și administrativ, la Sibiu. Aici firul vieții lui Nelu Nistor s-a rupt și s-a înnodat într-un parcurs pe care nu mulți l-ar fi dus cu atâta seninătate. Într-o zi de noiembrie, 24, anul 1976, pe când se afla la cules la porumb, a tras un frig, dar nu năprasnic, mai avusese el parte și de altele mai rele, dar acesta l-a trimis la doctor.

”La lucru, de câte ori mergeam, treceam toți pe la doctor, și mi-a zis în acea zi că am febră. «Am, că dacă eram rece nu mai veneam», am glumit eu. Și aceea a fost prima zi”, își amintește nea Nelu.

Ziua în care s-a îmbolnăvit de-o boală pe care avea să afle mai târziu cum o cheamă. Noaptea l-au luat frisoanele, dar după acest episod și-a revenit. A mai lucrat încă pe locomotivă, până în vara lui `77.

”Deja nu mai eram în regulă. O stare generală de slăbiciune, dar nu știam ce este. M-au trimis la Policlinica CFR, la Cluj, nu mi-au găsit nimic. Dacă m-am dus, mi-au făcut vitamine, B1, B6 și B12. Eu abia coboram la masă, aveam ca o nevralgie intercostală. După 3-4 zile de vitamine mă puneam pe balustradă și mergeam până jos. Și așa am mers de mai multe ori, nu îmi găseau nimic niciodată”, își continuă omul povestea. Cu ajutorul unei cunoștințe schimbă apoi câteva spitale, ba la Sibiu, la cel militar, ba la Cluj, la cel universitar. Din cel din urmă a ieșit cu capul vâjâind:

”Atunci a fost un moment de răscruce în viața mea. Nu mai știu ce scria pe decizie, dar când am ieșit de acolo, vă închipuiți ce lovitură a fost, la 25 de ani eram pensionar. Nu știam încotro să o apuc, mă mir că nu am făcut o depresie atunci. Nu că nu aș fi avut unde sta, dar cu viața ce fac? M-am întors acasă și de atunci nici nu am mai lucrat”.

Pensionar cu acte în regulă, de la 1 mai 1978, află ulterior, la neurologie la Cluj, că ar avea o compresiune la coloană.

”Asta e puntea, mamă! Dacă o trec, bine, dacă nu, tot bine”, își amintește că i-a spus mamei, femeie simplă, de le țară, pe care o chemase la oraș să-și dea acordul pentru intervenția chirurgicală pe care i-o propuseseră doctorii. De vineri până luni, când trebuia operat, și-a revenit, nu mai mergea în baston, ci singur. L-ar fi întrebat doctorița dacă el crede în minuni. Drept răspuns a mers pe linia dată de îmbinarea linoleumului ce acoperea podeaua salonului, cu farfuria în mână: ”Uitați, doamnă doctor, mă mai duc și pe linie!”.

Nu l-au mai mutat la neurochirurgie pentru operație. ”Leuconevraxită, pentru mine era similar cu apendicită, amigdalită, ceva ce se tratează ușor, dar m-am apucat să citesc și când am aflat despre ce e vorba mi-aș fi dorit o operație la coloană nereușită, o paralizie de la brâu în jos, orice altceva”.

Pe vremea aceea nu exista RMN, le-au luat prin eliminare, până au ajuns la scleroză multiplă. Cum să trăiești 36 de ani fără să simți pământul sub picioare A mai mers pe picioare până în ianuarie 1980, când a fost ultima dată în sat, apoi a luat bâta, cu care a mai mers o vreme. Nu s-a lăsat. Pentru a preîntâmpina atrofierea mușchilor făcea exerciții zilnic, cu un extensor cu patru gume: ”Făceam câte 10 împingeri cu fiecare picior, pe oră, 12 ore pe zi, așa eram de punctual”.

Până când nu a mai putut. Pe nea Nelu l-am găsit pe pat, în cămăruța lui cu vedere la drumul mare, nu s-a mai ridicat de vreme bună nici în capul oaselor, din pat nici pomeneală, din casă vede în curte pe ecranul monitorului, prin camerele de supraveghere montate de frați. Admiră mușcatele de care se îngrijește o femeie, la solicitarea lui, în amintirea celei care i-a dat viață și i-a străjuit suferința până acum un an, când a plecat la cele veșnice.

Singur cuc, precum ceasurile pe care le repara cu plăcere când încă își putea folosi mâinile, dar cu un zâmbet larg. În anii în care a putut funcționa, până să rămână la pat, și-a căutat mereu ocupație, a lucrat la traforaj, a reparat ceasuri, a cusut goblen, cu căruciorul rulant ieșea în curte, mergea prin vecini, împins de prieteni.

”Pentru ceasuri nu luam la nimeni nimic. Când venea cineva cu ceasul sau după el, și stătea câte 10-15 minute, pentru mine însemna mult, nu eram singur, ai mei erau la lucru, doar nu puteau să stea tot cu mine. Când prindeam câte un om mai bătrân, care a fost prin război, prin lagăre, era o adevărată plăcere să îl trag la vorbă. Când plecau mă gândeam: Doamne, de li s-ar mai strica ceasul! Așa cu drag povesteau amintirile lor, pentru mine însemna mai mult decât un 10 lei, cât mi-ar fi dat pentru reparație. Ceasuri de masă și cu cuc. Am mai stricat două, trei, unul de-al meu, altul de-a lui moșu’, până m-am învățat. N-o fost deștept cine a făcut ceasurile astea moderne, a fost cel care l-a făcut pe primul. Am găsit o dată un ceas cu greutăți, avea scheletul de lemn, cu lagăre de cupru și numai rotițele din metal”, își amintește cu nostalgie Ionel Nistor.

Boala nu i-a știrbit nimic din șarm și personalitate. Așa se face că, ani buni, de prin `85, `86, până în 2000 și ceva, se aduna lumea la el ca la șezătoare. ”Aveam 8, 10, 12 inși o dată în casă, jucam cărți, table, șah, eram și 15 câteodată, abia încăpeam în casă. Povesteam până seara târziu, până plecau ei acasă”, îmi spune nea Nelu. Cum au trecut anii, și tinerii din șezătoare au plecat la rostul lor: ”Când era nuntă în sat, aici la cămin, între 23.00 și 1.00 noaptea eu știam că am musafiri, veneau mirele și cu mireasa. Nu la toate nunțile, dar din cei care veneau serile la mine, când se însurau treceau negreșit, nu a fost unul să nu vină”.

”Mintea omului trebuie folosită. Omul nu face niciodată cât poate, numai cât îi trebuie.” De folosit mintea, nea Nelu și-a folosit-o mereu, compune de când se știe poezii, le recită din memorie. În ciuda mobilității precare, prin tot felul de invenții reușește să fie autonom. Deschide singur geamul, televizorul, ba chiar și pe internet se descurcă. Deschide poarta dintr-un buton aflat la îndemână, nu înainte de a-și fi scrutat musafirul pe geam ori în oglinda de camion montată în afară, pe perete.

”Mintea omului trebuie folosită. Omul nu face niciodată cât poate, numai cât îi trebuie”, spune, la cei 65 de ani, Ionel Nistor. Are la îndemână telefonul și mărturisesc că e tare căutat. Cât am stat noi de vorbă a sunat, și nu doar o dată. Îl caută frații, nepoții, colegii de la Teiuș, ba chiar și de la profesională, îi fac vizite. Nu des, dar vin în fiecare an, fiecare cum poate. ”Mulțumesc lui Dumnezeu pentru frații buni, ei m-au ajutat cu toate improvizațiile prin casă. Am nepoți de la frați și strănepoți care mă caută. Sunt bogat, pentru mine ei înseamnă cel mai mult. Am frați buni, dar și cumnate bune, oricât ar fi fost ei de buni, dacă ele trăgeau în altă parte… Eu nu am vrut să fac ură în familie, dar așa le-a rânduit Dumnezeu, că sunt și ele femei cumsecade”.

Mintea, cel mai puternic aliat ”Am avut mereu un principiu: dacă psihicul nu primește boala, nici fizicul nu o primește. Fizic sunt cum sunt, dar psihic nu mă las. Boala asta este ca o amantă. Soția, dacă greșești te iartă, o amantă, dacă îi greșești, și nu vii cu o floare, cu o ciocolată, nu te iartă. Trebuie să o accepți și să o învingi cu psihicul”, susține șugubăț nea Nelu.

L-am întrebat dacă a rupt vreo inimă în tinerețe. Mi-a răspuns zâmbind că nu a avut timp. Ce va fi pe viitor nu se îngrijorează, mereu Dumnezeu i-a trimis încă dinainte să aibă nevoie sau să ceară ceea ce s-a dovedit ulterior a-i fi de folos: ”Când nu a mai venit tineretul la mine la șezătoare, mergând fiecare în rostul lui, a apărut Dragoș (Zaharia) și SPEROMAXUL”.

”Psihologul de serviciu” sau cum poți să te ajuți ajutând

De zece ani, Ionel Nistor este beneficiar SPEROMAX Alba. Așa a intrat în legătură cu alți pacienți cu SM. După ce a apărut în revista Columna, a Asociației de Scleroză Multiplă România, a primit o scrisoare de la o altă pacientă. A vrut să îi răspundă, dar cum nu poate folosi mâna dreaptă pentru a scrie, a cerut de la Dragoș Zaharia un număr de telefon.

Ce nu știa domnul Ionel era că doamna în cauză nu putea vorbi. Comunicarea s-a produs totuși și s-a păstrat în cea mai inedită formă. Ea îi scria, el o suna și îi răspundea verbal. O dată, de două ori pe săptămână vorbesc, și așa s-a legat o prietenie, una dintre cele pe care domnul Ionel le are, pentru că așa este el, volubil și disponibil, ”psihologul de serviciu”, cum îmi place să-l numesc.

”Dacă cineva vrea să vorbească, și îl interesează ceva, eu cu drag vorbesc. Bucuria o poți împărți cu multă lume, suferința cu mai puţină. Așa e și în boala asta. Dacă te retragi nu e bine, boala asta nu durează doar o lună sau un an. Din experiența mea cu drag împărtășesc oricui. Și drept dovadă că așa este, la numărul de telefon 0754653778 îl găsește oricine s-ar afla în nevoia de a schimba o vorbă, mai cu seamă cei care se luptă cu aceeași boală cu o mie de fețe, scleroza multiplă. Și pentru că am convingerea că nu pot să închei acest material fără să vă ofer o mostră din creația lirică a acestui om, redau întocmai câteva versuri din poezia care mi-a plăcut cel mai mult, și care, cred, îl definește:

”Dacă lumea-ți este dragă/ Și în Domnul ai credință,/Poți trăi o viață-ntreagă/ Fericit în suferință!”.