O carte excepţională prin ineditul ei

O temă rar întâlnită, poate unică în ţară, abordată de autor cu o obstinaţie care-l caracterizează şi care l-a ajutat să treacă de greutăţile şi multele obstacole care s-au ivit pentru a pătrunde în arhivele militare, cu scopul de-a culege date şi documente necesare unei asemenea lucrări care nu comportă poveşti, ci fapte reale trăite pe parcursul timpului, respectiv 1921-1948, când Armata şi Biserica Ortodoxă Română au trăit într-o simbioză propice acelor vremuri. Acest volum a avut o germinaţie de aproape 10 ani, interval în care autorul a răscolit arhive în oraşe mari: Cluj, Alba Iulia, Braşov, Bucureşti, Piteşti, depunând o muncă uriaşă, învingând multe oprelişti şi bariere, în special în studierea arhivelor militare de la Piteşti. Cu această trudă perpetuă (interval mare de timp), autorul reuşeşte să scoată de sub tipar această „Carte Document”, unde descrie cu lux de amănunte viaţa şi activitatea celor patru Episcopi ai Armatei Române, precum şi a predecesorului lor, protopopul preot Constantin Nazarie. Cei patru Episcopi ai Armatei Române din perioada arătată mai sus au fost: Vasile Saftu, Justinian Teculescu, Ioan Stroia şi Partenie Ciopron.
La începutul cărţii autorul pleacă din cele mai vechi timpuri, arătându-ne „etniile” pe rădăcinile cărora s-a format poporul român: sciţi, agatârşi, geţi, daci, traci, cu trimitere la istoricii A.D. Xenopol, Mircea Eliade, Dinu C. Giurescu. Autorul ne vorbeşte despre zeul geto-dacilor – Zamolxis – care-i nemurea „pe cei care părăseau acest pământ”. Geto-dacii priveau moartea „nu ca nimicire”, considerând că persoanele care mor nu pier ci se duc direct la zeul Zamolxis. Simpatia dintre Armată şi Biserică o găsim din timpurile vechi, exemplu elocvent în paginile „Noului Testament“ – sutaşul roman solicită Mântuitorului vindecarea slugilor sale care erau bolnave…
În carte găsim formarea cnezatelor şi voievodatelor (Glad, Gelu, Menumorut), întemeierea Ţărilor Române, Armata şi Biserica în sec. XV cu cei doi domnitori creştini de seamă, Alexandru cel Bun (1400 -1432) şi Ştefan cel Mare (1457 -1504), pe timpul căruia Biserica capătă dimensiuni nemaiîntâlnite, remarcându-se colaborarea foarte rodnică dintre gloriosul domn şi Mitropolitul Teoctist.
Această valoroasă carte are şapte (7) capitole, iar în capitolele II şi III găsim: înfiinţarea Episcopiei Armatei şi Ierarhii Episcopiei Armatei. Eu o să mă opresc mai mult asupra acestor capitole II şi III.
„Înfiinţarea Episcopiei Armatei”. Data oficială a înfiinţării serviciului religios în Armată este mijlocul sec. XIX- 2 mai 1850, în trei mari garnizoane: Bucureşti, Craiova, Brăila, cu trei preoţii Radu, Ştefan şi Gheorghe, aprobaţi de domnitorul Barbu Ştirbei (1849- 1856). După patruzeci de ani, Biserica şi Armata fac un pas înainte, Armata fiind dotată cu un serviciu religios bine organizat, având ca îndrumător un protopop, opţiunea Sinodului oprindu-se asupra părintelui Constantin Nazarie (1865 – 1926), profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
I – Protopop dr. Vasile Saftu (1863-1922) – Întâiul numit în scaunul de Episcop al Armatei Române. Înfiinţarea propriu-zisă a Episcopiei Armatei a fost la 20 iulie 1921, cu sediul la Alba Iulia, primul Episcop al Armatei fiind dr. Vasile Saftu, născut în Braşov la 12 iunie 1963. După terminarea Liceului la Braşov, face studii teologice la Sibiu, la Seminarul „ANDREIAN”, în perioada 1884-1888, a făcut studii teologice, filozofice şi pedagogice la Universitatea din Lipsca (Germania), unde şi-a luat şi doctoratul în filozofie (1888), tipărit la Leipzig în 1889. După ani de profesorat la Institutul Teologic din Sibiu şi după condamnările în procesul Memorandumului (1984) a profesorilor Dumitrie Comşa şi dr. Daniil Popovici Barcianu, care au fost ridicaţi şi duşi la închisoarea de la Vaţ (Ungaria), în locul lor au fost numiţi ca „supleanţi” dr. Vasile Saftu şi dr. Ioan Stroia. Fiind numai profesor provizoriu, la propunerea Sinodului, în anul 1896, este numit şi instalat preot la Biserica „Sf. Nicolae“ din Scheii Braşovului, iar în 24 septembrie 1911 i se încredinţează funcţia de protopop pe care o va deţine pâna la 6 aprilie 1922, când va trece la cele veşnice. Numirea lui Vasile Saftu în demnitatea de Episcop al Armatei s-a făcut în 1921 la propunerea regelui şi a înalţilor demnitari români. În această funcţie a stat foarte puţin, întrucât a decedat în primăvara anului următor.
II – Episcopul Justinian
Teculescu (1863-1932) – După trei ani de dăscălie şi zece ani de preoţie la Râşnov, urmează 22 de ani petrecuţi în scaunul de protopop al Alba Iuliei (1901-1922), după care va fi numit în scaunul nou înfiinţatei „Episcopii a Armatei Române” cu sediul la Alba Iulia, unde va păstori 1 an şi 8 luni (9 aprilie 1923 – decembrie 1924), cu acest scop  fiind călugărit la Mănăstirea Hodoş – Bodrog, primind numele „Justinian“. Episcopului Justinian i se datorează aducerea de la Mărăşeşti şi reînhumarea în Parcul Carol din Bucureşti a rămăşiţelor pământeşti ale „Eroului Necunoscut” 1924, fapt care a produs un emoţionant efect în sufletele militarilor dar şi în sufletul ţării.
Vreme de 22 de ani, urcând şi coborând călare sau pe jos, în „Ţara de Piatră“ (Munţii Apuseni) se lasă pătruns de emoţiile sfinte ale amintirilor măreţe din epoca de glorie a neamului nostru din Ardeal, adâncindu-se în „sufletul moţului scump la vorbă, dar gata oricând la fapte mari”. Timp de 21 de ani (1902 – 1923) a fost preşedintele „ASTREI” Despărţământul Alba Iuliei, i s-a încredinţat organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, este ales senator al Cercului de la Alba Iulia în primul Parlament al României. În carte găsim conflictul de idei pe care Octavian Goga l-a avut cu mai mulţi oameni importanţi ai Bisericii Ortodoxe, printre care şi cu Ion Teculescu. A fost şi preşedintele C.N.R. în 1918 iar în această calitate l-a primit la Alba Iulia, la 1 ianuarie 1919, pe faimosul general francez Henri Matiaş Berthelot (1861-1931). Cel mai renumit fiu al episcopului a fost Horea Teculescu, care pe lângă calitatea de scriitor a ajuns un excelent director la Liceul din Sighişoara.
III – Dr. Ioan Stroia (1865- 1937), Episcop al Armatei Române. Născut din Ţinutul Săliştei Sibiului, unde au văzut lumina zilei: Onisifor Ghibu, D.D. Roşca, Andrei Oţetea şi Ioan Lupaş. S-a născut la 20 ianuarie 1865, în satul Fântânele (fost Cacova) jud. Sibiu. A fost protopop la Sălişte (1901-1908), la Sibiu (1908 – 1919) şi timp de 12 ani (1925-1937) Episcop al Armatei Române. A urmat liceul la Braşov (A. Şaguna), Institutul Teologic-Pedagogic „ANDREIAN” Sibiu (1887-1890), Universitatea din Jena (Germania), aici în 1893 fiind încununat cu titlul de „Doctor în filozofie”. Prieten bun cu Nicolae Iorga, la vârsta de 60 ani, este numit Episcop al Armatei Române (1925). A desfăşurat o activitate mai puţin energică, spre deosebire de predecesorul său (în perioada lui a fost timp de pace). În anul 1936,  presimţindu-şi parcă sfârşitul, a înfiinţat la Alba Iulia un „Schit“ pentru păstrarea spiritualităţii creştine române, unde a fost şi aşezat pentru odihna veşnică la 18 aprilie 1937.
IV – Partenie Ciopron (1896 -1980) Episcop al Armatei Române (1937-1948). Născut în satul Păltiniş, jud. Dorohoi, la 30 septembrie 1896. A urmat liceul la Iaşi, apoi la Cernăuţi, unde termină Facultatea de Teologie. Aici îşi ia licenţa cu teza „Despre Castitate“. Tot la Cernăuţi îşi ia doctoratul în 1937, an în care este ales de Sf. Sinod, Episcop al Armatei Române cu sediul la Alba Iulia. A participat la ambele războaie mondiale, în primul ca simplu soldat unde a fost grav rănit, iar în al Doilea Război Mondial atinge cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti: „Episcop al Clerului Militar“, cu gradul de general de brigadă. A fost cel mai galonat Episcop al Armatei Române. A murit la Mănăstirea „Văratec“ la 28 iulie 1980, în braţele preacuviosului arhimandrit Bartolomeu V. Anania. Pe lângă aceste trei capitole pe care le-am descris mai în amănunt, în carte mai sunt încă patru: Clerul militar ortodox în timp de pace (cap. IV), Rolul clerului militar ortodox în vreme de război (cap V), Mărturii ale superiorilor bisericeşti şi laici (cap. VI) şi Desfiinţarea Episcopiei Armatei (cap. VII).
Lansarea acestei valoroase cărţi a stârnit un mare interes la Blaj şi nu numai, numărul participanţilor fiind foarte mare în frunte cu primarul municipiului Blaj, ec. Gheorghe Valentin Rotar, foarte mulţi profesori, preoţi de la ambele biserici (ortodoxi şi catolici). În acest context îmi exprim mirarea observând lipsa preotului paroh, iconom stravrofor Nicolae Oprean, om de aleasă cultură, ale cărui slujbe la biserica unde şi eu mă rog pentru iertarea păcatelor sunt de înaltă ţinută religioasă. După prezentarea cărţii cu foarte multe amănunte de către preotul Crişan Gheorghe din Sebeş, a cărui cultură este de notorietate, şi a autorului, preot dr. Petru Pinca, au mai vorbit: primarul ec. Gheorghe Valentin Rotar, prof. Silvia Pop, preşedinta ASTRA Blaj, prof. Simona Frâncu, preot Ovidiu Vintilă, protopop Vasile Brumar, prof. univ. dr Ion Buzaşi, lector univ. dr. Anton Rus, preot Vasile Benchea, judecător Maria Beldea, părintele Cărpinişan, ec. Laţiu Vasile şi prof. Augustin Urian, unul din înţelepţii Blajului, un mare admirator al autorului cărţii, la care printre altele apreciază: predicile din Biserică, adevărate lecţii de religie, publicaţiile cu tematicile religioase în ziarul Unirea, şi nu în ultimul rând această carte, care e un pionierat privind unitatea dintre Biserică şi Armată.
Mă alătur celor care au adus „laudatio” autorului, admirându-i truda depusă şi felicitându-l pentru realizarea acestui volum de excepţie.

Aurel ROMAN, Blaj