Articolul publicat în Ziarul Unirea și semnat de Daniela Stoia, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de existenţă a  IAMU Blaj, mi-a redat glasul, mai ales că eu am lucrat la construcţia acestei întreprinderi, din 1972 şi până în 1976. Am fost al şaselea angajat şi mi s-a încredinţat sectorul Aprovizionare, o funcţie mică dar foarte importantă pentru punerea în funcţiune a fabricii.

Ideea de a se construi la Blaj această fabrică nu aparţine nici unei persoane, ci a fost o pură întâmplare, dar noi am luat-o de bună, spunând că aici lucrează spiritul Blajului, adică felul de a fi şi a gândi al acestui oraş, prin prisma culturii şi a păcii, mai ales pentru valorificarea pădurilor, dar acum se construia această fabrică pentru a valorifica inteligenţa şi creativitatea tinerilor ce ies din şcolile Blajului. De la înfiinţare şi până acum, fabrica a trecut prin momemte dificile, dar condiţii vitrege ca astăzi n-a mai întâlnit. De aceea mă închin în faţa directorului, ing. Gligor Câmpean, pentru că în 1992 a scăpat întreprinderea de faliment, iar de atunci o conduce cu rezultate foarte bune, reuşind să concureze până şi produsele Chinei şi să-şi facă loc pe piaţa acestei ţări. Dar faptul că îşi propun să devină numărul unu în Europa în domeniul minitehnicii liniare, este nemaipomenit.
Prin noiembrie 1972 am văzut o şedinţă televizată a Comitetului Central în care primul secretar al judeţului Alba, George Homoştean, a spus că la Blaj se construieşte o fabrică de accesorii pentru maşini unelte şi că el ar putea urgenta construcţia, iar dacă ministerul de resort ar putea asigura utilajele, fabrica s-ar putea da în funcţiune cu 6 luni mai devreme. Ceauşescu a strigat: „Auzi, tov. Boldur?” Boldur era ministrul Industriei Constructoare de Maşini Unelte şi Electrotehnică, şi a strigat: „Am notat, tov. secretar general”. Cu toate acestea, n-am reuşit să o punem în funcţiune mai devreme, ci abia am reuşit la termenul prevăzut iniţial: 1 aprilie 1974.
Nici la procurarea utilajelor nu ne-au ajutat cei de la Centrală şi de la Minister, pentru că n-au avut curajul să meargă la corpul de control al lui Ceauşescu, de unde se acordau priorităţile, mai ales că era o nebunie: toţi construiau şi nu ştia nimeni care era mai urgentă. Conducerea de la Blaj a lăsat totul pe seama mea, iar de la nivel superior primeam numai promisiuni şi amânări. Dar, cu puţinele mele cunoştinţe de istorie şi cultură, am reuşit să rezolv problemele cu oameni de rând. Am mai scris în ziarul „Unirea” că cele 60 de ventilatoare montate pe acoperiş pentru ventilaţie, le-am obţinut cu ajutorul unei bătrâne funcţionare, care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost refugiată cu întreprinderea „Ventilatorul” din Bucureşti drept în hangarele de aviaţie din Blaj; pentru utilajele de încălzit şi călire, un economist a riscat şi mi-a dat o repartiţie falsă, un document fals, numai pentru că i-a fost milă, că două luni am tot plâns pe la uşa lui, iar pentru celulele electrice de la Băileşti am îmbătat o doamnă cu câteva butelii de vin şi cu fragmente din Scrisoarea III de Eminescu.
Fabrica a intrat în funcţiune treptat, ultimul produs (vârf rotativ Con Morse 6) trebuia să fie lansat în septembrie 1974, însă cu două luni înainte mă sună din centrală şeful Aprovizionării şi-mi spune că-mi poate repartiza oţelul 21MOMC12 ø80 mm pentru acest produs deoarece au stocuri supranormative la unităţile din ţară, iar Ministerul Aprovizionării nu le mai dă alt oţel până nu revin stocurile la normal. Aşa că urmează să ne descurcăm pe plan local. “Stai, domnule”, îi spun! “Te rog dă un telex ca să ştie şi conducerea mea şi să hotărască. Dumneata crezi că eu pot rezolva o problemă pe care n-au putut-o rezolva doi miniştri?” A treia zi mă chema directorul şi mă întreba ce-i de făcut. Îi spun că miniştrii şi funcţionarii superiori sunt organe ale administraţiei de stat şi ei pot greşi încurcându-se într-o balanţă pe hârtie, dar forţa conducătoare în România este Partidul, care este o emanaţie a interesului şi voinţei fiecărui cetăţean şi Partidul nu poate să greşească. El a decretat că la Blaj se va construi o fabrică şi aceea trebuie să se construiască fără discuţii. Dar cine are curaj să meargă la Ceauşescu? Şi dacă am văzut că nu ne înţelegem, i-am spus că eu sunt membru de partid şi nu am voie să vorbesc în numele Partidului, dar să-mi dea pe secretarul de partid, ca în numele comuniştilor de la noi din fabrică să mergem la Hunedoara să-i rugăm pe comuniştii de acolo să ne ajute cu 20 de tone de oţel, pentru ca să putem raporta punerea în funcţiune a fabricii la întreaga capacitate. Mi-a dat pe secretarul de partid, am fost la Cabinetul Siderurgic Hunedoara şi l-am convins pe directorul comercial de justeţea noastră, iar într-o săptămână vagonul cu oţel a sosit în gara Câmpul Libertăţii.
Spun cu toată sinceritatea că nu eu am rezolvat această problemă! Ea s-a rezolvat numai prin simpla prezenţă a secretarului de partid, care nici măcar n-a deschis gura, dar prezenţa lui îmi spunea că am obligaţia să vorbesc în numele Partidului şi să pledez pentru ca Blajul să primească oţelul de care are nevoie. Aveam aşa un curaj, încât la un moment dat directorul de la Hunedoara îmi spune: „Taci, măi omule, că te aude ăsta de la Partid şi te ia ca activist!” Am avut norocul că cei de la Partid din Alba Iulia au fost oameni cuminţi. Cât îl priveşte pe domnul director, ing. Gligor Câmpean, şi harnicul colectiv de muncitori şi ingineri pe care-l conduce, le doresc sănătate şi curaj în continuare şi să nu uite că au în spate o bogată istorie ţesută de oameni anonimi care-i susţine, o istorie care începe cu harnicul maistru Gligor Câmpean de la Combinatul din Blaj, tatăl distinsului director de la care acesta a învăţat din familie disciplina industrială. Munca lor este mândria şi bucuria noastră, pentru că ţin mereu treaz Spiritul Blajului.

Ioan BIZĂU