Interviu cu Irina INCZE – intendent, omul potrivit la locul potrivit.

După cum bine v-ați dat seama încă din titlu, acest material este dedicat deja celebrului Castel Bethlen Haller, devenit emblema a poate celui mai puternic brand de vinuri de la noi. Și dacă, spre rușinea lui, cineva ar putea foarte bine să nu fi auzit nici de Bethlen și nici de Haller, nu se poate să nu se fi lăsat însă niciodată învăluit de aromele unuia dintre vinurile de Jidvei. Așadar, fără să caut a-l dezbrăca de întreaga lui istorie, numită cât se poate de inspirat de un alt cronicar înaintea mea, ”tumultuoasă”, aleg să vă prezint un instantaneu, dacă vreți, cu Castelul Bethlen Haller, la care mă voi referi pe tot parcursul materialului, cu mai potrivitul nume astăzi: Castelul Jidvei. De la bun început trebuie să precizez că această locație este una privată, nu este inclusă în circuite turistice, prin urmare, experiența unei zile aici pe drept cuvânt poate fi considerată un privilegiu. Pășind pe poarta de acces către Castelul Jidvei, situat pe una din colinele comunei Cetatea de Baltă, înaintea ochilor ți se deschide o vastă întindere de un verde sălbatic, în partea dreaptă înălțându-se castelul cu cele trei nivele ale sale, construit după modelul unui confrate de pe Valea Loarei, cu un aspect compact, sobru, îndulcit de rotunjimile celor patru turnuri. Definitivat aproape de 1624 (în acea perioadă domeniul aparținea lui István de Bethlen de Iktár, fratele guvernatorului de Transilvania, Gabriel Bethlen), castelul este din nou renovat de Miklos Bethlen, care îi adaugă elemente decorative baroce, el fiind și ultimul proprietar al castelului din familia Bethlen. Acesta trece apoi în posesia familiei Haller, care la naționalizare s-a mutat la Târgu Mureș, vânzându-l ulterior familiei Necșulescu, actualii proprietari, care la rândul lor au investit în renovarea lui, până în acest moment, suma aproximativă de 500.000 euro. Construit inițial ca un castel de vânătoare și agrement, nu cu rol de apărare, castelul își are numele după cele două familii, între membrii căreia a fost când donat, când moștenit ori pierdut la cărți, schimbând peste 40 de proprietari de drept. În timpul comunismului, aici se făcea șampania de Jidvei, aparținând IAS Jidvei. După revoluție, odată cu privatizarea fostului IAS, acesta a devenit proprietate privată, familia Necșulescu plătind practic de două ori pentru el, a doua oară în momentul în care a apărut Legea retrocedărilor, când castelul a reintrat în posesia familiei Haller, de la care l-au achiziționat. În prezent Castelul Jidvei este folosit exclusiv pentru promovarea brandului Jidvei, cu circuit închis, fiind încă în renovare. Până în acest moment s-a reușit recondiționarea pivniței, a parterului și a celui de-al doilea nivel, urmând cel dintâi, unde vor fi montate, pe locul geamurilor terasei, vitralii ce vor completa în mod fericit imaginea de ansamblu a castelului. În această ordine de idei, nu va fi uitată nici biserica romano-catolică construită de familia Haller în anul 1780, pe același domeniu, dar pentru intervenții asupra ei este nevoie de aprobare de la Ministerul Culturii. În completare, în apropierea castelului, pe locul grajdurilor familiei Haller s-au construit 8 camere de oaspeți, destinate primirii specialiștilor care vin aici. Straiele noi îi vin ca turnate, castelul și-a recăpătat strălucirea și, de ce nu, și-a desăvârșit destinul prin contribuția la înnobilarea vinurilor Jidvei, prin însăși imaginea lui. Prin bunăvoința doamnei Irina Incze, intendenta castelului Jidvei de nu mai puțin de 8 ani și parte din viața lui de mai bine de 30, am aflat și alte amănunte care vin să rotunjească imaginea imprimată pe retină în urma turului oferit. Doamna Irina Incze răspunde cu plăcere și bunăvoință, într-un mod asemănător unei mame care nu obosește să vorbească despre copiii ei, indiferent de câte ori i se solicită relații. În urma experienței mele aici, în preajma dânsei, consider că om mai potrivit locului nici că se putea, o interfață distinsă între castelul cu vinurile lui și lumea exterioară. Iată parte din discuția noastră:

– V-aș ruga să-mi spuneți care a fost cel mai frumos eveniment organizat la castel, cel mai aproape de sufletul dumneavoastră, în acești ani de când i s-a redat strălucirea.

– Castelul este un loc special, întregul colectiv care lucrează aici a încercat să se modeleze după el. Singură nu aș putea face față, dacă nu aș avea echipa alături. De altfel, noi aici prezentăm un produs finit, dar adevărata echipă începe cu muncitorul din vie, șefii de fermă și specialiștii de la combinatul de vinificație. Ce facem noi aici nu poate fi numit serviciu, unul de 8 ore, este un loc unde muncești cu dragoste, implicat, sub influența specială a locației. În ceea ce privește evenimentele, cu greu pot să îl nominalizez pe cel mai special și asta pentru că noi încercăm să primim la fel de bine și frumos pe toți cei care ne trec pragul. Dar trebuie să recunosc că sunt câteva evenimente care îmi revin mereu în memorie. De exemplu, am găzduit la un moment dat un eveniment la care au participat profesori universitari din toată lumea. Acest grup m-a impresionat prin varietatea dată de locul de proveniență: Japonia, Asia, Africa, America, Europa. Apoi, un moment de înaltă ținută, pe care mi-l amintesc cu drag, a fost vizita Regelui Mihai și a Reginei Ana, în trecere, la un prânz. Ocazie cu care a trebuit să fim atenți la protocolul regal, în legătură cu care am primit în prealabil un email cu toate indicațiile în privința a ceea ce se cade și ce nu în prezența majestăților lor. O altă vizită remarcabilă am primit-o din partea tuturor ambasadorilor acreditați în România, împreună cu soțiile lor. Astfel de grupuri vin frecvent la noi, organizatorii de conferințe din zonă: Cluj, Sibiu, Târgu Mureș, Brașov, Sighișoara, ne aleg ca destinație pentru o zi sau două, fapt cu care ne mândrim, pentru că este un indicator al faptului că ni s-a dus vestea și că această modalitate de promovare dă roade. De exemplu, am primit o dată un grup de 30 de norvegieni, care au fost atât de încântați de loc și de primire încât ne-au recomandat altor compatrioți, iar în scurt timp alte 3 grupuri din aceeași țară ne-au solicitat, pentru a descoperi farmecul locului.

– În ceea ce privește recondiționarea castelului, nu poate să treacă neobservat decorul și grija la detalii. Ne puteți spune cine s-a ocupat de acest aspect?

– Totul s-a realizat cu ajutorul unui designer și, bineînțeles, cu aportul neprecupețit al domnului Claudiu Necșulescu. Dânsul nu se pricepe doar la vinuri și la organizarea societății noastre, în care suntem destul de mulți angrenați, ci este o persoană cu adevărat plurivalentă, cu un spirit de observație fantastic. Uneori ne gândim cum de, cu toate că are atâtea pe cap, poate fi atent la absolut orice se întâmplă. Tot ce vedeți aici este, până la urmă, conceptul dânsului, sprijinit desigur de designerul nostru. În fiecare din cele patru turnuri există câte un dormitor vast, la același nivel doi fiind amenajate o sală a trofeelor, una a colecțiilor, un salon de lectură, sala mare de primire cu sufrageria. De la nivelul parterului se pătrunde în sala mare de degustare (pivnița), unde pe timpul grofului Haller funcționau bucătăriile cu dependințele, și nu vorbim despre bucătării cu plite, ci spații unde se tăia vânatul, se curăța zarzavatul, partea grosieră a muncii la bucătărie. În spatele castelului există o fermă de animale, avem 18 cai de rasă, aproximativ 400 de oi, întreaga suprafață a domeniului castelului fiind de 10 hectare. Mobilierul pe care îl vedeți astăzi la interiorul castelului este unul vechi autentic, achiziționat de familia Necșulescu, tablourile datează din anii 1887 până la 1900, majoritatea fiind primite cadou de către proprietari, cum este cazul celor trei portrete din camera de vânătoare, primite de domnul Claudiu Necșulescu de la familia Haller și în care sunt reprezentați descendenții acesteia.

– Cum îl puteți descrie pe domnul Claudiu Necșulescu, omul și, până la urmă patronul dumneavoastră, proprietarul castelului?

– De această familie mă leagă un sentiment special, dacă nu ar fi dânșii așa cum sunt cred că eu nici nu aș putea să lucrez aici. Vorbim despre o familie atât de deschisă, doritoare să ajute, înțelegătoare. Eu lucrez aici de 30 de ani și am avut diverși șefi și directori, dar când a venit familia Necșulescu și ne-a salutat din prima zi, de la portar la fiecare membru al echipei, mi-am dat seama că avem de a face cu oameni deosebiți, diferiți de tot ce văzusem până la acel moment. Nu mai aveam parte de aroganța cu care eu personal m-am confruntat mai bine de 20 de ani. Țin să precizez că această trăsătură de familie s-a perpetuat și la cele două fiice ale domnului Claudiu Necșulescu, care sunt de un bun simț ieșit din comun. Este locația lor, dar nu ar intra fără să anunțe, nici un pahar cu apă nu ar lua fără să ceară, acești copii fiind oglinda fidelă a familiei. Ceea ce a transmis domnul Necșulescu tatăl fiului Claudiu Necșulescu, împreună cu modestia, bunătatea și bunul simț al soției, se regăsește în totalitate în aceste două fiice, care, dacă ar fi altfel, cum este cazul multor copii cu stare, ne-ar învârti probabil în jurul degetului. Prezența lor este atât de discretă, încât rămâi surprins de calitatea acestor oameni. De la ei avem multe de învățat. Noblețea lor transpare de la primul contact, iar disponibilitatea lor de a-și ajuta aproapele pare a fi nemăsurată. De exemplu, fiecare din muncitorii noștri, care peste vară ajung și la 1500 – 2000 de inși, primesc câte o pâine, de la fabrica proprie, chiar dacă lucrează mai mulți membri ai aceleiași familii; de sărbătorile religioase primesc în jur de 30 de litri de vin, de Crăciun șampania și coniacul aferent, iar gestul pe care eu îl găsesc cel mai frumos, care arată frumusețea inimii familiei Necșulescu, este acela că fiecare muncitor primește, în perioada premergătoare sărbătorii Nașterii Domnului, câte un brad.

– Cum decurge o zi obișnuită din acest vis pe care îl trăiți dumneavoastră la castel, în calitate de intendent?

– Eu sunt permanent la castel, nici nu aș putea altfel, iar dacă plec jumătate de zi, gândul tot aici îmi este. Le fel gândesc și fetele din echipa mea, repet, fără cei cu care lucrez nu aș putea realiza nimic. Absolut în fiecare noapte visez cu și despre castel, chiar dacă dorm poate numai 3-4 ore. Am devenit dependentă de acest loc și nu îmi displace. O zi obișnuită de lucru începe la ora 8 sau la ora 10, dacă s-a întâmplat să avem un eveniment de noapte. În prima parte a zilei ne ocupăm de bucătărie, noi gătim mâncare pentru 150 de copii zilnic, copii de la 3 grădinițe, din Jidvei, Bălcaciu și Sânmiclăuș. Acest obicei, cel de a oferi prânzul acestor micuți, datează încă din primul an al venirii familiei Necșulescu aici (2000), de 3 ani mâncarea fiind pregătită chiar la castel. Această muncă este susținută până la ora 11.30, apoi, până la ora 14.30 se gătește pentru cei aproximativ 80 de muncitori care lucrează în vie. Iar dacă avem vreun grup anunțat, ne ocupăm de primirea și întreținerea lor până seara. Familia Necșulescu vine rar, ei nu locuiesc aici și de altfel nu le stă în caracter să epateze, să se laude cu faptul că sunt proprietari de castel. Menționez și acum, cum o fac de fiecare dată, acest loc nu este un hotel ori restaurant, este strict emblema vinurilor noastre, modalitatea noastră de a le promova. Grupurile care doresc să vină aici sunt primite în măsura în care nu găzduim un eveniment de promovare, iar legătura cu noi se poate lua prin intermediul emailului, sau la numărul de telefon afișat pe site-ul Jidvei. Primesc zeci de telefoane zilnic, criterii de departajare nu avem propriu, zis, preferabil este să fie vorba de grupuri începând de la 10 persoane în sus, dar se poate la fel de bine să fie primită una sau două persoane, atâta timp cât este vorba de profesioniști, cunoscători de vinuri. Au fost solicitări și pentru nunți dar așa ceva nu se face la castel, aici promovăm doar vinurile Jidvei.

– Cum a fost să vedeți castelul renăscând sub ochii dumneavoastră, când a început renovarea și care sunt planurile de viitor sub acest aspect?

– Renovarea castelului a început prin anul 2000 și niciodată nu aș fi crezut că va ajunge să arate așa cum arată astăzi. Pentru că eu am lucrat înainte aici la salarizare, veneam de două ori pe lună la castel pentru a împărți lefurile oamenilor. Când intram pe poartă o făceam cu o strângere de inimă, înăuntru era umezeală, frig, nu existau uși ori geamuri, sau pardoseală, nu aveam nici măcar un spațiu unde să îmi pun documentele. Mirosul era groaznic, practic existau doar zidurile, pereții fiind vopsiți cu acel celebru amestec pe bază de ulei, de un albastru închis cât de poate de urât. Nu veneam cu plăcere niciodată, fie iarnă, fie vară, aici era frig și neprimitor.

– Sigur, cum bine ați spus-o și dumneavoastră, cunoașteți castelul în amănunt, ați petrecut aici ani buni. Ne puteți dezvălui unul din secretele lui? Un loc ascuns de privirile curioșilor, de pildă?

– Singurul loc pe care îl pomenesc musafirilor care vin la noi este tunelul de sub scara de lemn în formă de evantai. Scară foarte rară la vremea ei, în secolul XVI astfel de scări se făceau doar din piatră, în toată Europa existând doar 4, 5 astfel de ansamble de lemn sub formă de evantai care să urce de la parter până la etajul 2. De-a lungul ei, pe perete, se poate admira o colecție de 52 de orologii, un cadou din partea noastră pentru domnul Claudiu Necșulescu, la împlinirea vârstei de 45 de ani. Cadou simbolic, primele șapte ceasuri reprezentând cei șapte ani de acasă, în cel de-al 18-lea ceas sărbătoritul descoperind o epistolă în care se menționa că a împlinit 18 ani și că are voie să bea primul pahar cu vin, urmând descoperirea altor epistole în orologiile corespunzătoare anului de căsătorie și ai celor în care i s-au născut cele două fiice. Revenind la tunelul de sub scară, există o poveste care, precum orice poveste, are un sâmbure de adevăr. Potrivit ei, acesta ar duce la un alt castel, situat la 15 kilometri de aici, cel de la Sânmiclăuș. Și acest castel va fi refăcut în următorii 2-3 ani, ocazie cu care am auzit eu că s-ar reface și acest tunel.

– Unii spun că nu există castel care să se respecte să nu aibă o fantomă. În decursul timpului ați sesizat o asemenea prezență? Ați avut vreodată parte de o experiență din sfera paranormalului între zidurile lui?

– Eu am simțit doar influența pozitivă a acestui loc. Bineînțeles că cei cu imaginație mai bogată pot pretinde ca au simțit tot felul de lucruri. Chiar și unele din fetele echipei de la castel mai sar uneori speriate cum că s-ar fi închis vreo ușă după ele, ori s-a mai trântit vreun geam. Acest loc nu are nimic în legătură cu fantomele, este un loc care emană o stare de bine și unde poveștile cu fantome nu își au nici locul, nici rostul.

– V-ați vedea lucrând în altă parte decât la castel? Ce v-ar putea determina să renunțați la acest loc de muncă?

– Pentru mine acest loc de muncă este un vis din copilărie, dar împlinit. Spre deosebire de majoritatea copilelor de ieri și de astăzi, nu visam să fiu prințesă la vreun castel, ci să pot lucra într-unul pentru o familie anume. Intendentul este omul care vede și știe tot, care trebuie să fie atent la cerințele familiei pentru care lucrează, să mențină ordinea și echilibrul între cei cu care lucrează și cei pentru care lucrează. O meserie pe care trebuie să o simți, să îți placă, iar de 8 ani de când familia Necșulescu mi-a dat ocazia să fac asta, nu o simt ca pe o muncă, ci ca pe o plăcere fantastică, cum spuneam, un vis devenit realitate.

A consemnat,
Daniela STOIA