Situaţia economică a României după 1989, în pofida tendinţelor de redresare a economiei mondiale, este catastrofală prin creşterea datoriei externe în progresie geometrică.

Dacă între anii 1978-1989 poporul român a plătit datoria externă a României, care era de 6 miliarde de dolari, prin foamete şi întuneric, prin cozi uriaşe la benzină, prin frig şi program de televiziune de câteva ore pe zi, ajungându-se la o datorie externă de zero, după Revoluţia din 1989 ea creşte mereu, ca şi „Prâslea din poveştile lui Ispirescu” creând pentru ţară grave incertitudini în viaţa socială, economică şi politică. Poate că niciodată în istoria românilor oamenii nu şi-au pus atâtea întrebări ca după Revoluţia din 1989, poate că niciodată nu şi-au pus atâtea speranţe în libertate şi democraţie. Dar iată că după 25 de ani de diversiuni făcute de „profesionişti”, după 25 de ani de haos, corupţie şi jaf a economiei naţionale, datoria externă a României creşte de la zero în 1989, la 15 miliarde de euro în 2001 şi la aproximativ 140 de miliarde de euro în 2014, după unii economişti sau 101 miliarde de euro, după politicieni. Se pune întrebarea: De ce statul român are această mare datorie externă când el a încasat în urma concesiunii sau vânzării bogăţiilor naturale ale României o valoare uriaşă de aproximativ 1000 miliarde euro? De ce nu s-a plătit cu aceşti bani o parte din datoria externă a României şi care este cauza creşterii în continuare a datoriei externe, este o altă întrebare pe care ne-o putem pune. Creşterea enormă a serviciului datoriei externe a României este legată de dobânzile excesiv de mari şi de prevalenţa creditării pe termen scurt care creează o greutate foarte mare de rambursare pentru ţară. Vârful de plată a datoriei externe actuale a României este anul de graţie 2014, când trebuie să plătim aproximativ 13 miliarde de euro din datorie. Ce ar trebui să facă guvernanţii noştri pentru a opri această „hemoragie fatală de capital”, numită datorie externă? În primul rând renegocierea cu FMI şi BM a împrumuturilor pe termen scurt şi mediu cu dobânzi foarte mari şi transformarea lor în împrumuturi pe termen lung cu dobânzi mici. În al doilea rând, fiindcă am ajuns la „fundul sacului” ar trebui să limităm împrumuturile de la FMI şi BM fiindcă, cu cât ne vom împrumuta mai mult, cu atât ratele şi dobânzile vor fi mai mari şi se vor crea adevărate „cratere vulcanice” în economia ţării. Ruperea acestui cerc vicios nu este o acţiune facilă, dar nu este imposibil de efectuat şi aici vedem exemplul Ungariei. Alte metode de dezamorsare a „bombei datoriilor” ar fi limitarea importurilor şi mărirea exporturilor, dar mai ales creşterea preţurilor materiilor prime pe care le exportăm. La români, limitarea importurilor, adică cumpărarea numai a produselor româneşti ar trebui să fie un act de naţionalism şi patriotism. Dar cine mai are nevoie de naţionalism şi patriotism în zilele noastre? România nu poate obţine o echilibrare durabilă a balanţei de plăţi externe dacă nu aplică o disciplină fermă în domeniul bugetului de stat, care din păcate este folosit de clientela politică a fiecărei guvernări. De asemenea, consider că FMI şi BM trebuie să-şi reconsidere în mod fundamental politica şi practicile folosite în România pentru a crea un sistem financiar echilibrat şi corect în ţara noastră. Cred că un rol însemnat la acest lucru îl vor avea noii euro-parlamentari aleşi de români. Atenţie, români, nu votaţi „rechini” ci oameni cinstiţi şi corecţi, care să aibă în inimă şi în suflet „icoana României” care astăzi plânge!

Dr. Mircea FRENŢIU