După cele 7 luni petrecute în „Mica Romă”, antrenorul Darko Zakoc a strâns un imens capital de simpatie, graţie performanţei istorice repurtate cu Volei Alba-Blaj, echipă ce a adus primul titlu naţional în judeţul Alba.

Şi, glumind puţin, dacă tehnicianul sârb şi-ar propune, prin absurd, să candideze la primăria municipiului de pe Târnave, cu siguranţă că Gheorghe Rotar ar avea un oponent serios.

Supranumit „omul trofeu”, cu al 16-lea titlu din carieră, Darko Zakoc s-a dovedit omul potrivit la locul potrivit în Blajul voleibalistic. Sârbul a dus voleiul feminin pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei naţionale şi în Liga Campionilor, competiţia supremă de pe „Bătrânul Continent”. Dincolo de rezultatele de excepţie, Darko Zakoc reprezintă un profesionist desăvârşit, un sârb în adevăratul sens al cuvântului, dârz, dur, imperturbabil. În limba sârbă, numele său tradus înseamnă „cadou” şi poate că am trăit o coincidenţă fericită, Zakoc însemnând darul perfect pentru visele devenite realitate în cel mai mic oraş al României aureolat cu aur în sportul autohton (exceptând Urziceniul, la fotbal).

În mandatul petrecut la Blaj, Zakoc a mai surprins cu ceva: comportamentul la marginea terenului, mereu încruntat, rareori destins, concentrat şi tensionat chiar şi când fetele sale reuşeau mingi de senzaţie. De ce? Explicaţia se găseşte în sintagma din titlu, una care merită povestită. În timpul campionatului, după o victorie importantă, toţi cei apropiaţi echipei petreceau, bucurându-se pentru evoluţia voleibalistelor. Undeva, într-o notă discordantă cu decorul euforic, se găsea Darko, cu o mină serioasă, departe de entuziasmul unanim. Cineva a îndrăznit să-l întrebe: „Ce s-a întâmplat, de ce nu trăieşti fericirea?”, iar răspunsul, ce poate fi considerat marcă înregistrată, este unul elocvent pentru personajul Zakoc: „Eu m-am născut supărat”. Această afirmaţie, reprezintă o sintagmă pentru modul de a fi al antrenorului sârb, o stare de spirit ce înseamnă în fapt dorinţa de a lupta, de a câştiga, de a nu renunţa, indiferent de obstacole. Am căutat, printr-un interviu pe teme neconvenţionale, să-l descoperim pe omul Darko Zakoc şi, neaşteptat, ţinând cont de modul în care l-am perceput pe banca tehnică, „ridicând vălul”, am găsit o persoană caldă, ce-şi împarte viaţa între două pasiuni, familie şi volei, sau ordinea e inversă? Discuţia este una în care Darko ne destăinuie parţial „secretele”, dezvăluind pasiuni nebănuite, identificându-se în acelaşi timp resorturile ce stau la baza realizărilor sale. De la problemele politice din ţara sa, diferenţele între România şi Serbia, ataşarea de Blaj şi până la modul de a gândi sportul, totul în cele ce urmează, cu amendamentul că uneori dialogul a devenit unul savuros, cu „derapări” raportat la temele stabilite. Şi să purcedem la treabă, să-l descoperim pe sârbul Darko Zakoc, „născut supărat, pentru a deveni campion”.

• Începutul returului a fost cea mai grea perioadă la Blaj

– În momentul în care aţi primit oferta de la Blaj, aţi ezitat? Cât timp v-a luat până să spuneţi „da”?
– Propunerea a fost o surpriză pentru mine, pentru că în respectiva perioadă nu este obiceiul să se schimbe antrenorii. S-a întâmplat după prima etapă, iar eu mă regăseam într-o situaţie dificilă, după mulţi ani am rămas fără job, nu aveam angajament. A fost ceva neaşteptat, deşi cunoşteam detalii despre echipă, despre seriozitatea oamenilor care conduc Blajul. Am ştiut cum a lucrat înainte „Bane” Gajic şi faptul că echipa a fost bine pregătită. Nu m-a interesat ce a fost până la mine, dar toate aceste motive au făcut ca, după 3-4 zile să accept oferta.
– S-a încheiat suberb campionatul, aţi cucerit titlul. În această perioadă, care s-a dovedit cel mai greu moment?
– După turul campionatului, în perioada ianuarie-februarie, când a apărut situaţia cu Naoko Hashimoto şi problemele ei de sănătate. Nu e uşor să înlocuieşti ridicătorul în mijlocul sezonului, care este inima echipei. Intenţia noastră a fost să aducem doar o jucătoare, dar la scurt timp planurile s-au modificat am schimbat ideile şi au venit Radulovic şi Djerisilo. Doar eu şi asistenţii mei cunoşteam faptul că respectivele jucătoare nu erau bine pregătite, în respectivul moment, chiar dacă erau voleibaliste cu experienţă mare şi potenţial. Am ştiut şi am avut răbdare, pentru că cel mai important perioadă din acest sistem este martie-aprilie, când se joacă play-off-ul. Ideea a fost să prindem cel mai bun loc înainte de play-off şi am avut încredere în echipă şi în munca noastră. Ianuarie şi februarie, cu acele înfrângeri, cu Bacăul aici şi la Târgovişte, cel mai tare eşec al nostru, a fost o perioadă periculoasă. Am revenit, însă, imediat, am învins Dinamo şi în următoarele două luni am mai pierdut un singur joc, în semifinalele cupei.
– Personal, cum descrieţi Blajul ca oraş?
– Blajul are o istorie bogată, am văzut asta în 2012, când am venit întâia dată aici, cu echipa Constanţei, şi am stat 3-4 zile, înainte de a pleca în Italia, pentru a juca în Liga Campionilor, cu Urbino. Atunci am remarcat frumosul parc de aici şi catedrala din Blaj. Eu sunt născut în Užice, o localitate mică, dar locuiesc acum la Belgrad. Urbea mea natală are 70.000 de locuitori, dar oamenii sunt la fel ca şi la Blaj. În oraşe mici e mai multă ospitalitate, locuitorii te primesc cu inima şi asta mi-a plăcut şi aici.
– Din punctul dumneavoastră de vedere, ca şi antrenor, ce contează la o jucătoare, talentul sau munca?
– Teoria spune, nu eu, că talentul reprezintă 5, maximum 10 procente din performanţele realizate, restul e lucru. Sigur că fără muncă asiduă, fără efort depus, la volei nu se câştigă nimic. Cu siguranţă că sunt multe cazuri de jucători talentaţi, care nu au continuat cum se cuvine, pentru că nu au lucrat cum trebuie.
– Care au fost primele cuvinte pe care le-aţi spus în vestiar, după câştigarea titlului?
– Aici e o mare greşeală de înţelegere: nu intru în vestiarul fetelor niciodată după terminarea meciurilor. Principiul este următorul: medalia o avem când ne-o înmânează preşedintele federaţiei. Pe margine, în timpul meciurilor, eu sunt atent şi concentrat chiar şi la scorul de 20-4, dar normal că am fost mulţumit şi mândru pentru ele. În primul rând eu ştiu cât au muncit, efortul depus în cele 6 luni cât am lucrat împreună a fost considerabil.
*”Noi, sârbii, suntem născuţi câştigători, luptători”
– Când aţi preluat Blajul, vă închipuiaţi că veţi lua campionatul?
– Noi sârbii suntem născuţi câştigători, luptători. Şi în fiecare moment, chiar dacă nu ne exprimăm verbal, gândul de a învinge ne călăuzeşte, simţim asta, ne gândim la asta. Prima idee a fost să respectăm obiectivul avut, să venim în finala mare şi, firesc, în acest fel să fim mai aproape de titlu. Am câştigat pentru că, dintre primele 4 echipe, am avut cea mai mare constanţă.
– Şi cel mai mic buget dintre primele 4 clasate…
– Eu nu vorbesc despre buget, asta e responsabilitatea conducătorilor mei. Bugetul nu joacă niciodată. Am întâlnit aici mulţi oameni care vorbesc despre buget. Voi puteţi să aveţi buget de două milioane de euro, dar asta nu înseamnă cu siguranţă că echipa va fi campioană. E nevoie de un grup puternic, unit, de multă multă transpiraţie şi muncă, dar şi de înţelegere. Dacă există 2-3 jucători care sunt „stele” dar care nu dau nimic pentru echipă, nu se câştigă nimic. Cred că acesta a fost avantajul nostru.
– Mi-aţi ridicat, cum se spune, mingea la fileu. Ce asemănări şi deosebiri găsiţi între poporul sârb şi noi, românii?
– Aici, exemplul la îndemână este Djokovic, personaj ce sintetizează spiritul sârbilor. La această întrebare cred că am răspuns anterior. Suntem născuţi luptători şi tot ceea ce noi facem facem este pentru jocul în sine. La fel, avem afinitate şi pentru jocul cu mingea, la noi nu este nimic schematizat, totul este nativ, intuitiv. Voi aţi văzut că Djerisilo nu a fost în cea mai bună formă, dar reprezintă o jucătoare ce are această „şmecherie” (n.a. – într-o traducere cât de cât apropiată a termenului), ceva ce alţii nu pot învăţa. Acesta e avantajul nostru, avem inima mare şi cred că acolo suntem aproape, ca şi popoare. Voi respectaţi oamenii care vin la voi, la fel cum facem şi noi.

• Sunt iugoslav adevărat, nu sârb. Războiul a fost o nebunie

– Cum v-au afectat războaiele din fosta Iugoslavie şi momentele acelea critice? Aţi avut de suferit dumneavoastră sau familia?
– Eu nu vorbesc despre buget, dar nici despre politică. Lumea trebuie să ştie că sunt iugoslav adevărat, nu doar sârb. Tatăl meu a fost sloven, iar mama e sârbă şi sunt multe familii care s-au despărţit în respectiva perioadă. Verii mei trăiesc în Slovenia, nu i-am văzut de 10-15 ani. Acest război a fost o adevărată nebunie, nu-i înţeleg pe oamenii care au condus aceste popoare. Cea mai urâtă perioadă pentru mine a fost aceea de la finele secolului al XX-lea cu Statele Unite Ale Americii implicate şi bombardamentele din Serbia. Copiii mei erau mici, unul avea 5 ani, noi ne găseam într-o parte a Serbiei aproape de Bosnia şi Muntenegru, nu a fost uşor. Fiecare familie a avut de suferit.

• Voleiul este viaţa mea

– Într-o frază, cum aţi defini voleiul?
– Voleiul e viaţa mea.
– Cum s-ar traduce numele de Darko?
– În sârbă, Darko înseamnă cadou (şi zâmbeşte, strârnind replica reporterului: Deci dumneavoastră sunteţi cadoul nostru!)
– Am dori să ne spuneţi ceva despre familie şi dacă cei apropiaţi au legături cu sportul.
– În primul rând băieţii mei îmi lipsesc mult, asta mă omoară, nu i-am văzut de 4 luni! Cel mare se numeşte Aleksa (21 de ani), este student la construcţii, anul doi şi pasionat de la baschet. Cel mic are 16 ani şi se numeşte Andrija, merge la gimnaziul sportiv şi joacă fotbal la Belgrad. Dar tata (n.a. – o replică glumeaţă, o autocritică) nu se ocupă prea mult şi nu a rămas la fotbal. Soţia mea se numeşte Dobrila, avem o familie minunată, suntem împreună de mult timp şi căsătoriţi din 1994, când s-a născut Aleksa.
– Dumneavoastră aţi practicat vreun sport în tinereţe?
– La mine a fost „război” între baschet şi volei. Decizia am luat-o la 15 ani. Am evoluat pentru un club de volei care a fost în Liga a 2-a, A1 şi A2, dar din cauza unor probleme de sănătate am întrerupt cariera de voleibalist la 23 de ani, când am început cariera ca antrenor. Jucam pe postul de ridicător şi am ajuns inclusiv în lotul Serbiei de juniori.

• Partizan!

– Steaua Roşie sau Partizan Belgrad?
– Partizan, pentru că… suntem născuţi supăraţi (apropos de tiltul interviului, pe care i l-am mărturisit, a râs). 70-80 la sută dintre oamenii din Serbia sunt cu Steaua Roşie (replica mea: „Înseamnă că sunteţi împotriva curentului.”, şi a râs), eu nu vreau să ţin cu ei. Dar Partizan strânge adevăraţii fani, Partizan e la inima mea.
– Cum v-aţi caracteriza ca şi persoană?
– Ar fi preferabil să nu spun asta, mai bine să las pe alţii să o facă. Şi „Zule” (n.a. – statisticianul Pedrag Zukovic) a trecut prin aceasta, până să mă cunoască. Dar a depăşit acea fază şi de 10 ani îmi este asistent. Aici e o problemă pentru mulţi oamenii care nu mă cunosc. La prima impresie poţi zice om „prepotent” (n.a. – o traducere aproximativă, un termen apropiat fiind autoritar), dar nu e aşa. Este greşit să cataloghezi pe cineva, trebuie să cunoşti persoana şi după aceea să vorbeşti despre ea. Pot spune că sunt muncitor, preocupat.

• Meciuri de tenis, România – Serbia

– În afara sportului, ce pasiuni aveţi?
– Cărţile şi odihna la munte sunt plăcerile mele. Tenisul de câmp e noua mea pasiune (iar intervin: „Unde luaţi bătaie mereu”, dezvăluind un mic secret. În fapt, Darko joacă, în timpul liber, tenis de câmp cu primarul Gheorghe Rotar, un duel simbolic România – Serbia, prilej de pariuri şi şicanări amicale). În această perioadă citesc ruşii clasici, în timpul campionatului, când se acumulează stres şi nervozitate. Citind respectivii autori mă liniştesc mental.
– Cum comentaţi regula celor şase străine, aplicabilă din campionatul viitor?
– Decizia în cauză are argumente solide. Spun asta pentru că eu sunt implicat în voleiul de aici nu doar de şase luni şi am fost inclusiv selecţionerul naţionalei României. Prima problemă este că nu am văzut să vină cineva nou, jucătoare tinere din urmă. Asta e problema voleiului din România, acum sunt jucătoare consacrate. Această regulă poate stimula creşterea nivelului de joc al tinerelor, şi să aducă un element de noutate în şcoala voleiului din România. Federaţia şi cluburile, cu educaţia şi antrenorii, îşi pot aduce aportul la creşterii calităţii, poţi câştiga în timp la valoarea jucătoarelor. Decizia este avantajoasă pentru echipe care vor să facă performanţă în cupele internaţionale. Am văzut şi comentarii despre Bacău, dar oamenii nu înţeleg ce este sportul, ce e voleiul la alt nivel, internaţional. Dacă vreţi performanţă şi concurenţă cu echipe din Rusia, Turcia, atunci fără jucători străini nu poţi face aproape nimic.
– Faptul că sunteţi foarte rezervat pe bancă, că nu zâmbiţi aproape deloc, că nu vă manifestaţi, este ca o măsură de precauţie, pentru a prelua emoţiile fetelor?
– Eu sunt aşa, mă ştiţi. Este posibil să mă fi manifestat altfel, după ce am câştigat primul titlu. Anul viitor se vor împlini 30 de ani de carieră şi în acest punct am acumulat altă experienţă şi a venit reuşita fetelor. În acest moment gloria trebuie să meargă la jucătoare, au câştigat titlul. Noi suntem ajutoare, de serviciu, cum este şi Raluca (n.a. – ofiţerul de presă în campionatul anterior), sau domnul primar, toată lumea. Suntem toată ziua cu ele, ştim când au probleme, ce simt, dar cred că ele trebuie să fie în prim plan.
– Care sunt criteriile după care vă alegeţi colaboratorii? Ştim că sunteţi de aproape un deceniu împreună cu Zule.
– Să gândim la fel şi să respectăm meseria: seriozitate, precizie la muncă. După ce încheiem activitatea e altceva, dar când se lucrează eu nu ştiu cine e Zule, cine e Şone, cine îmi este prieten, nu fac diferenţa acolo, în sală, pe teren.
– Să presupunem că aţi avea în acelaşi timp o ofertă egală financiar, de la Dinamo şi de la Blaj. Ce aţi alege?
– Eu am zis, sunt mulţumit, mi-a plăcut aici, la Blaj, cu această victorie şi câştigarea campionatului, colaborarea, banii la zi, totul a fost bine pentru mine. Familia trăieşte din munca mea, iar dacă erau oferte mai tari, din alte campionate mai puternice financiar, nu puteam să le refuz. Din România, firesc că optam pentru Volei Alba Blaj.
– Ce tip de femeie preferaţi? Aceasta ca să încheiem cu o întrebare foarte „dură”, deşi intenţionam să încep dialogul în acest mod, dar am fost sfătuit amical să nu risc (deja atmosfera devine foarte destinsă)…
– Wow, au, au (n.a.: se subînţelege)… Întrebarea era mai potrivită pentru asistentul meu (Glumeşte, dar vine şi replica reporterului imediat: „Dar ce, decide asistentul la acest capitol?”). Politicos ar fi să răspund: aşa cum e soţia mea. Agreez reprezentantele „sexului frumos” deştepte, loiale, pline de umor (iarăşi râde, apropos de sobrietatea care-l caracterizează), răbdătoare. Dobrila are întregul meu respect, pentru că nu e uşor să creşti doi băieţi fără mine şi asta e minimum cât pot să zic. (Iarăşi îl provoc: „În cei 30 de ani de carieră, cât timp aţi stat acasă?”). Soţia este de profesie inginer de maşini, dar niciodată nu a lucrat. Când am fost la Belgrad, Dobrila a stat la Uzice, cu familia, apoi eu am plecat în România şi ea a ajuns la Beograd. Asta e viaţa noastră, se ocupă cu familia, un mare, mare sacrificiu, dar aşa am decis.