„Ceasul Vinerii Mari – 75 de ani de la dezlănțuirea prigoanei împotriva Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică” – aşa este denumit evenimentul comemorativ care va avea loc miercuri, 29 noiembrie, după-amiaza, în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj, dedicat comemorării scoaterii în afara legii la 1 decembrie 1948 a acestei Biserici. La eveniment, care are loc în prezența Cardinalui Lucian Mureșan și a tuturor episcopilor greco-catolici, este aşteptat să participe şi preşedintele Klaus Iohannis.

Pentru cei interesaţi, trebuie spus că reprezentanţii Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş au anunţat că, din motive organizatorice, accesul în Catedrala „Sfânta Treime” va fi permis până la ora 16.30. De la 16.45 va fi celebrat un Te-Deum, după care vor fi evocate momentele dramatice care au culminat cu Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 și, totodată, vor fi omagiaţi Fericiții Episcopi Martiri, beatificaţi de Papa Francisc în 2019.

După instaurarea dictaturii comuniste, în anul 1948, Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. Conform Decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948, bunurile sale au fost preluate de către stat, iar bisericile şi casele parohiale au fost atribuite Bisericii Ortodoxe Române. În acel moment, Biserica Greco-Catolică avea, după propriile aprecieri, în jur de 1,8 milioane de credincioşi, aproximativ 2.500 de biserici cu 1.700 de preoţi, o academie teologică, trei seminarii teologice, mănăstiri şi şcoli confesionale. Decretul venea după ce episcopii greco-catolici fuseseră deja arestați, în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948. Au fost trimişi în închisori, la Sighet, Gherla, Aiud, acolo unde au fost supuşi torturii şi cei mai mulţi au şi pierit.

Biserica Greco-Catolică a continuat să existe în clandestinitate, datorită episcopilor hirotoniţi clandestin, în locul celor arestaţi, şi preoţilor rămaşi în rezistenţă. Se oficiau liturghii în locuinţe particulare.

După Revoluţia din decembrie 1989, una dintre primele măsuri adoptate de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale a fost Decretul‑Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, prin care se abroga Decretul nr. 358/1948 şi se recunoştea oficial Biserica Română Unită cu Roma, Greco‑Catolică. În 14 martie 1990, Sfântul Scaun a numit conducătorii celor cinci dieceze greco‑catolice, în fruntea acestora fiind desemnat Mitropolitul Alexandru Todea. În acelaşi an, acesta a fost înălţat la rangul de Cardinal.

Dificultatea principală cu care s-a confruntat biserica după reintrarea ei în legalitate a fost lipsa lăcaşurilor de cult.

„În vederea reglementării situaţiei fostului patrimoniu al Bisericii Române Unite cu Roma, s‑a adoptat Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, în care se stipulează că „bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma”. În acest act normativ se prevede că acolo unde numărul lăcaşurilor de cult este insuficient, raportat la numărul de credincioşi, Statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult prin punerea la dispoziţie a terenurilor aferente şi a unor fonduri băneşti. Referitor la bunurile preluate de Biserica Ortodoxă Română, art. 3 al Decretului‑Lege nr. 126/1990 prevede: „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, Greco‑Catolică şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”.

”Pe baza art. 2 al acestui Decret‑Lege, în urma activităţii Comisiei mixte, formată din reprezentanţi ai Guvernului şi ai Bisericii Române Unite cu Roma, 80 de clădiri şi terenuri intravilane au fost trecute din proprietatea Statului în cea a Bisericii, prin Hotărârea Guvernului nr. 466/1992”, se arată într-un material publicat pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte.

Această biserică a luat naştere în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII‑lea, prin unirea cu Biserica Catolică a unei părţi a românilor ortodocşi, ca urmare a trei sinoade organizate la Alba Iulia, de către mitropoliții Teofil şi Atanasie Anghel.

 • De ce s-a făcut unirea cu Biserica Romei?

„Unirea a avut loc ca urmare a unui set complex de cauze. La finalul secolului al XVII-lea, românii din Transilvania erau doar tolerați de către sistemul politic al provinciei și se aflau într-o stare avansată de sărăcie și incultură, cu preoți în mare parte analfabeți și cu un statut social și economic asemănător țăranilor iobagi. Asupra lor s-au făcut și numeroase presiuni pentru a trece la calvinism, religia principilor maghiari din secolul al XVII-lea, rămase totuși cu efect puțin semnificativ.

Propunerea de unire cu Biserica Romei a fost făcută în contextul politic nou adus de integrarea Transilvaniei în Imperiul Austriac în 1691. Viena își dorea întărirea catolicismului, iar acest lucru se putea face atât prin sprijinirea procesului de refacere a episcopiilor latine, a seminariilor și a ordinelor călugărești din regiune, dar și prin atragerea la unirea cu Roma a credincioșilor ortodocși, urmând modelul oferit de rutenii din Polonia-Lituania, aplicat deja după 1688 și în nord-estul Ungariei, în zona Muncaciului și a Sătmarului.

Uniții ar fi primit recunoașterea ca religie oficială a Transilvaniei, obținând astfel toate drepturile de care se bucurau celelalte națiuni recepte. Însă oferta drepturilor mai fusese făcută și de luterani sau de calvini, iar mitropoliții români o respinseseră. Ce avea în plus propunerea de unire cu Biserica Romei a fost faptul că românii nu erau considerați eretici, că biserica lor era privită de Roma ca fiind egală, cu credință dreaptă, și că, în urma unirii, își puteau păstra ritul, tradițiile, limba liturgică, sărbătorile, respectiv specificul instituțional”, se arată într-un material publicat de Arhiepiscopia Majoră de Alba Iulia şi Făgăraş.

Concret, sinodul de la Alba Iulia, convocat în anul 1697, a acceptat cele patru principii obligatorii ale unirii cu Roma: recunoaşterea supremaţiei papale, existenţa purgatoriului, împărtăşirea cu azimă şi Filioque. Prin primirea acestor condiţii se garanta, aşa cum s-a arătat mai sus, românilor uniţi păstrarea ritualului tradiţional, respectarea sărbătorilor ortodoxe, alegerea episcopilor de către sinod (urmând să fie după aceea recunoscuţi de Papă şi împărat), egalitatea în drepturi a clerului şi a credincioşilor uniţi cu clerul şi credincioşii Bisericii Catolice. Aceste drepturi au fost confirmate în două diplome ale împăratului (1699‑1701), dar, din păcate, ele n‑au fost respectate decât în mică măsură.
Mulţi români transilvăneni au refuzat Unirea şi au fost chiar şi revolte împotriva acesteia, ca cea condusă de călugărul Sofronie de la Cioara, în anul 1759.

Sediul episcopiei românilor uniţi se află din 1737 la Blaj. Dintre personalităţile de seamă ale acestei Biserici amintim pe episcopul Ioan Inochentie Micu‑Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuel Micu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian.
De‑a lungul timpului, în momentele importante ale istoriei românilor din Transilvania (Revoluţia de 1848, lupta memorandiştilor), conducătorii celor două biserici româneşti au conlucrat pentru promovarea intereselor românilor.

La 1 Decembrie 1918, actul Unirii Transilvaniei cu România a fost citit de episcopul greco‑catolic Iuliu Hossu, viitor cardinal, asistat de episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Cei doi s‑au îmbrăţişat în faţa mulţimii adunate la Alba Iulia şi au declarat înţelegere frăţească. După 1919, Biserica Română Unită cu Roma a devenit unul din cultele însemnate din ţară, credincioşii greco-catolici reprezentând în 1930 7,9 la sută din populaţia ţării.

Constituţia României din anul 1923 stipula că „Biserica Ortodoxă Română este biserica dominantă, iar cea greco‑catolică are întâietate faţă de celelalte culte”, ambele fiind declarate biserici naţionale. Statutul juridic al Bisericii greco‑catolice şi relaţiile sale cu statul român au fost mai bine precizate prin Concordatul dintre Vatican şi România (1927‑1929). Documentul prevedea existenţa în România a trei rituri catolice: grec, latin şi armean. Pentru ritul grec se stipula următoarea structură organizatorică: o mitropolie la Blaj, cu patru dieceze sufragane: Oradea, Lugoj, Cluj ‑ Gherla şi Maramureş.
În activitatea sa, Biserica greco‑catolică a fost sprijinită de asociaţii ale laicatului. În 1928 a luat fiinţă Asociaţia Generală a Românilor Uniţi (AGRU). Studenţii greco‑catolici au întemeiat Asociaţia Studenţilor Transilvăneni Români Uniţi (ASTRU), iar femeile Asociaţia Femeilor Române Unite (AFRU).